Credea că România o va strânge la piept şi-i va alina durerile. Că-i va şterge umilinţa şi suferinţa de pe chip. Înşelată şi părăsită de soţ, femeia şi-a lăsat copiii în Chişinău, la sora sa, şi a trecut graniţa în căutare de muncă. A ajuns în Constanţa, chinuită de gândul că, după 16 ani de căsnicie, este nevoită să o ia de la capăt. Să înceapă o nouă viaţă, departe de Republica Moldova, departe de copiii ei, mari de-acum. 8 zile a petrecut pe malul mării. Nu i-au fost de folos nici priceperea într-ale masajului terapeutic, nici experienţa în a face menaj.

Dumnezeu însă a vrut să ajungă în Bucureşti, printr-o femeie cu suflet bun, să se facă îndrăgită de femeile în casele cărora trebăluia şi astfel să strângă bani pe care să-i trimită copiilor ei. Valentina Secrieru pare un om liniştit. Cu ochii albaştri şi păr blond, cu riduri ce-i fac chipul blând, cu mâini muncite şi voce domoală. În realitate, ea urcă dealul Golgotei zi de zi, aşa cum avea să remarce cea care i-a fost sprijin în tot calvarul ce l-a traversat de la venirea în România, actriţa şi regizoarea Iarina Demian.

"În 2004, când am sosit eu în România, veneam doar cu paşaportul. Stăteam 3 luni, cât îmi permitea legea, apoi mă întorceam în Chişinău, după care iar veneam trei luni. Niciodată nu am stat ilegal. Am muncit şi mi-am câştigat traiul cu greu, cinstit", povesteşte Valentina.

"NU M-A ANUNŢAT NIMENI CĂND E INTERVIUL!"
În 2008, a cunoscut un bărbat la una dintre familiile la care făcea menajul. Om tânăr, muncitor. La fel de singur ca şi ea. Rămas orfan de mic, crescut pe la casele de copii, bărbatul a găsit în Valentina căldura de care nu avusese parte niciodată. "Ne-am căsătorit. Apoi am fost la Chişinău. O lună jumătate am stat, mi-a cunoscut copiii, a fost foarte bine", îşi aminteşte femeia, în vreme ce mâinile sale firave ating fotografiile în care ea şi soţul ei zâmbesc fericiţi în faţa stării civile.

Reîntorşi în România, Valentina a mers împreună cu Bogdan, soţul ei, la Oficiul pentru Imigrări, pentru a-şi depune actele necesare obţinerii permisului de şedere în România. După ce i-au făcut poză pentru a o ataşa la dosar, femeii i s-a spus că pe 16 ianuarie i se va da un răspuns. S-a întors acasă liniştită. Simţea că, în sfârşit, viaţa avea să i se aşeze, că avea să curgă lin, fără să se lovească de piedici.

Auzind că s-a căsătorit, proprietara mansardei, a camerei de serviciu în care locuia, i-a spus că ar fi mai bine să îşi caute o altă casă. Ceva vreme a mers pe şantierul unde lucra soţul ei şi rămânea peste noapte în odaia lui mică, de paznic. "Nişte oameni tare buni ne-au dat o garsonieră în care să locuim împreună, ca să nu ne mai chinuim.

Nici nu ştiţi cât de greu îmi era. Toata ziua trebăluiam şi apoi, după ce plecau oamenii de pe şantier, abia seara târziu, mă duceam la soţul meu, ca să nu-i creez probleme." Ochii Valentinei se înroşesc. Greul abia acum avea să înceapă. Cu trei zile înainte de a intra în posesia permisului de şedere, primeşte un telefon de la Doru Negru, ofiţer în cadrul Oficiului pentru Imigrări.

"Unde sunteţi, doamnă, de ce vă ascundeţi? Astăzi trebuia să fiţi la interviu!", se răsteşte bărbatul. Valentina abia apucă să spună două vorbe, ameţită de vestea primită, că aude în receptor: "Pe 22 ianuarie să vă prezentaţi împreună cu soţul la interviu, la 9:00 dimineaţa".

"CE CULOARE AU CHILOŢII SOŢULUI DUMNEAVOASTRĂ?"
"De ce trebuie să vin şi eu?", s-a întrebat bărbatul Valentinei. Şi-n ziua interviului, şi-a înecat teama şi timiditatea în aburi de alcool. În acea dimineaţă de sfârşit de ianuarie, Valentina păşea cu sufletul îngheţat în faţa ofiţerului. După ce a dat o declaraţie scrisă în care explica motivul real pentru care lipsea bărbatul ei, poliţistul îi aruncă în faţă, ca pe o înjurătură: "Doamnă, eşti mai în vârstă cu 30 de ani decât bărbatul cu care eşti căsătorită şi vrei să spui că nu este o căsătorie din interes? N-ai să vezi permis de şedere la noi!".

"Nu am pus la suflet aşa de repede vorbele lui, m-am gândit că atunci când o să vadă că ne iubim şi că suntem oameni cinstiţi, totul o să se rezolve, aşa că a doua zi m-am dus împreună cu Bogdan, la o nouă întrevedere cu poliţistul Doru Negru. De la 8:30 până la 10:00 m-a întrebat cum l-am cunoscut pe Bogdan, unde, ce fac noaptea, de câte ori m-am trezit noaptea, ce culoare au chiloţii soţului meu, de câte ori ne-am plimbat prin parc, câte minute. De la 10:00 până la 13:30 l-au luat în primire pe soţ. În tot acest timp am stat pe hol.

«Doamne, ajută-ne să scăpăm cu bine!», îmi spuneam în gând, în permanenţă. Eram îngrozită de întrebările la care fusesem eu nevoită să răspund. Mă gândeam că o să-l întrebe şi pe Bogdan la fel. El era atât de timid şi de temător, că am avut nişte emoţii cumplite. Mi s-a părut că orele acelea sunt ani. Mă plimbam de la un capăt la altul al culoarului, mi-era atât de sete, dar nu îndrăzneam să mă duc să îmi iau ceva de băut, nu puteam să mă îndepărtez de uşa camerei în care era soţul meu, până nu l-am văzut că iese.

Nu am apucat să vorbesc nimic cu el, că iar m-au luat pe mine la interviu, până pe la 4 jumătate după-amiaza. «Soţul tău a dormit acasă? De ce te-ai căsătorit cu el, eşti prea în vârstă pentru el...» Eram atât de obosită, că ajunsesem să îmi ţin mâinile împreunate şi să stau câteva secunde pe gânduri până să răspund. Nu mă puteam concentra.

 «Ce te rogi la mine, că nu eu sunt Dumnezeul tău? De ce stai aşa înăcrită?», mă întreba poliţistul mereu. Folosea la început un ton cald, liniştit, după care începea să ţipe la tine, să te privească insistent, până te intimida, te zăpăcea. «Am impresia că sunt la un interogatoriu, nu la un interviu!», i-am spus eu. Ajunsesem la capătul puterilor. Atunci s-a apropiat de mine şi, cu privirea fixă, m-a ţintuit ca şi cum ar fi înfipt o săgeată în mine. «Eşti arogantă şi impertinentă. Fii atentă, că eu sunt ofiţer de poliţie şi pot imediat să îţi pun cătuşele! Sau nu înţelegi româneşte?
Vrei să îţi vorbesc în ruseşte?»"

STRATEGII DE INTIMIDARE
Au urmat zile în care poliţistul Negru, împreună cu un alt coleg, dădeau târcoale garsonierei în care cei doi soţi locuiau. Prima dată au venit să vadă dacă adresa dată de Valentina există. Apoi, o altă vizită a avut ca scop scotocirea prin casă, pentru a vedea dacă periuţa de dinţi a soţului, de exemplu, are culoarea pe care Valentina a spus-o la interviu sau dacă cămaşa de noapte a femeii are lungimea pe care bărbatul ei a declarat-o poliţiştilor.

"Mi-au reproşat atunci că soţul meu nu are ciorapi, în altă zi, când au venit, au zis că soţul meu nu a dormit la mine, că ei pândesc casa de la 7 fără un sfert şi nu a ieşit nimeni de la mine din garsonieră. Bogdan chiar dormise la mine, plecase în intervalul 7:15-7:30. Ca dovadă, le-am arătat cele două căni din care băusem ceai, nici nu apucasem să le spăl, şi perechea de chiloţi întinsă pe sârmă, pe care el şi-o spălase de dimineaţă." Chipul Valentinei se înroşeşte. Abia îşi stăpâneşte lacrimile.

"În ziua aceea trebuia să ne mutăm din garsonieră, la rugămintea proprietarei. Pentru două săptămâni acolo avea să locuiască un pastor venit din străinătate. L-am rugat pe bărbatul meu să se îmbrace cu trei perechi de pantaloni, ca să nu fiu eu nevoită să car mai multe haine. Ca să vadă că nu mint cu nimic, le-am spus amănuntul ăsta şi poliţiştilor. L-au verificat, la numai câteva ore de la percheziţia pe care au făcut-o în casă, când l-au vizitat la lucru şi pe soţul meu.

Atunci au început să-i spună că sunt o persoană mizerabilă. «Tu ai dosarul curat şi, din cauza ei, care este o infractoare, o să ai şi tu de suferit, aşa că, mai bine ai lăsa-o cât mai repede cu putinţă», i-au spus poliţiştii. El este slab de înger, începe să tremure imediat. I-au spus că sunt pe lista poliţiei, în calculator, că el nici nu ştie cum am ajuns io în România. Poliţiştii vorbeau tare şi dădeau cu pumnii în masă.

"Lui Secrieru nu o să-i dăm viza niciodată. Te duci după ea, că aici nu va rămâne!», ţipau la el. L-au intimidat într-atât, încăt l-au convins să dea o declaraţie nefavorabilă mie. El abia putea să scrie, aşa că i-au dat să bea bere, ştiindu-i slăbiciunea. Două săptămâni mi-a ascuns soţul că a dat declaraţia. Îmi spunea mereu: «Mi-e teamă că o să te pierd! Nu vreau să pleci de lângă mine!». Eu îl încurajam şi spuneam că nimeni nu ne poate despărţi, dar el o ţinea pe-a lui.

Credeam, ca o naivă, că suntem pe drumul cel bun, că în curând o să obţin permisul... Am aflat de declaraţie, abia când poliţistul m-a sunat să mă prezint de urgenţă la sediul lor", povesteşte femeia şi vocea îi tremură. "Sunteţi deportată!", a anunţat-o sec ofiţerul Negru. Misiunea fusese îndeplinită. Valentina Secrieru, femeie simplă şi muncitoare, ajunsese duşman al poporului. Era azvârlită în ţara ei, purtând stigmatul omului periculos.

"Deportare, cuvânt implacabil, care ascunde în spatele lui crime de război, spionaj, trădări, holocaust, numai că Valentina era vinovată ca şi soldaţii lui Soljenitin, deportaţi pe viaţă în lagăre de concentrare şi condamnaţi nevinovaţi la moarte civilă", după cum ne scria într-o scrisoare, revoltată, Iarina Demian.

DOSAR ÎNCHIS, FĂRĂ AUDIEREA MARTORILOR
"Nu am furat, nu am înşelat pe nimeni şi nu cred că meritam un asemenea tratament. Am probat căsătoria cu acte în regulă, cu albume de fotografii de la nuntă...

După declaraţia pe care soţul meu a dat-o poliţiei, obligat de aceştia, în care spunea că vrea să se despartă de mine, din pricina diferenţei de vârstă, el a continuat să trăiască alături de mine, să-mi spună că mă iubeşte. Ba mai mult, a mers la notariat şi a scris cum fusese obligat să scrie aceste lucruri despre mine, că el nu vrea să divorţeze de mine...

Toate au fost nişte strategii ale poliţiştilor. Timorat şi speriat în permanenţă de poliţişti, a început şi mai mult să bea. De ce îşi bat joc de noi, de oamenii simpli? Ne calcă sufletele în picioare, de parcă am fi nişte frunze lipite pe asfalt", se întreabă femeia. Cu contestaţia în mână la decizia primită, Valentina a mers la Curtea de Apel, la Ministerul de Interne şi la Oficiul pentru Imigrări. Oficiul a răspuns că îşi menţine hotărârea de a o deporta, Ministerul de Interne a tăcut chitic, iar la Curtea de Apel i-au primit actele, cu chiu, cu vai.

Zile bune a aşteptat femeia să primească citaţie la adresa unde locuieşte. Degeaba. A aflat ulterior că dosarul s-a închis din cauza neprezentării. După ce, cu ajutorul unei avocate, dosarul a fost repus pe rol, judecătorul Daniel Severin a închis dosarul irevocabil, refuzând să-i audieze pe cei doi soţi sau pe cei 7 martori care-i însoţeau pe aceştia, pe motiv că "totul este foarte clar".

Avocata a reuşit să obţină un alt termen, pe 18 mai a.c.. La acea dată, o altă judecătoarea amână procesul, pe motiv că "nu a primit nici un dosar". "Dosarul era de năgăsit. Se evaporase", completează Iarina Demian.

LA MÂNA UNEI JUSTIŢII OARBE
În vreme ce dosarele dispar, iar judecătorii închid procese, fără ca măcar să-şi motiveze decizia, Valentina este căutată de poliţişti, care-i bat în permanenţă la uşă, cerându-i să se legitimeze, deşi ei ştiu că nu ar trebui să o mai deranjeze, atâta vreme cât ea este în proces cu instituţia pe care aceştia o reprezintă. Soţul său este căutat de poliţie, acuzat că deţine droguri, iar femeia abia dacă mai îndrăzneşte să iasă pe stradă, "de teamă să nu mă înhaţe de pe drum şi să-mi facă rău".

Pe 16 iunie, Valentina Secrieru a primit un alt termen la procesul intentat Oficiului pentru Imigrări. Încrederea în Dumnezeu şi în dreptate o fac pe Valentina să spere. Să viseze ca în România anului 2009 poate să trăiască, nu după reguli "comuniste şi mârşave, ci după unele europene, democratice, care pun binele omului mai presus de orice".


"Nu este o căsătorie matrimonială"
Contactat telefonic, Doru Negru, poliţistul de la Oficiul pentru Imigranţi care s-a ocupat de cazul Valentinei, a refuzat să facă vreo declaraţie: "Informaţiile sunt confidenţiale, nu pot spune nimic despre acest caz. Sunaţi la biroul de presă". Am urmat calea indicată de ofiţer.

La solicitarea noastră adresată Oficiului pentru Imigrări, prin care ceream să explice cum s-a realizat ancheta şi de ce femeia trebuie să fie deportată, am obţinut acelaşi răspuns pe care l-a primit şi Valentina pe data de 25 februarie a.c.: "Nu este o căsătorie matrimonială. Iar la interviul dat de dumneavoastră, cât şi de soţul dumneavoastră aţi fost inconsecvenţi în declararea datelor cu caracter personal, a circumstanţelor în care v-aţi cunoscut şi a altor informaţii relevante despre dumneavoastră".

Avocata Valentinei Secrieru, Luiza Mocanu, este de părere că "străinii care cer să locuiască în ţara noastră sunt supuşi unui interviu ce tinde să se trasforme într-un adevărat interogatoriu. Le sunt adresate unele întrebări de-a dreptul umilitoare. Singura cale în care putem să acţionăm este revizuirea. Avem motive să acţionăm aşa, pentru că la înfăţişările anterioare nu s-au analizat probele. Motivarea pentru care s-a închis dosarul irevocabil nici măcar nu s-a redactat. Deşi termenul a expirat de o lună de zile.

Am făcut cerere pentru a ni se da răspunsul. Această hârtie trebuie depusă la dosar, pentru a putea să ne judecăm la următorul termen, din data de 16 iunie".


Cum se obţine permisul de şedere permanentă?
Cetăţenii străini care doresc să obţină permis de şedere permanentă în România trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fi avut şedere continuă şi legală pe teritoriul României în ultimii 5 ani; să facă dovada deţinerii mijloacelor de întreţinere la nivelul salariului minim net pe economie; să facă dovada asigurării sociale de sănătate, precum şi cea a deţinerii legale a spaţiului de locuit; să cunoască limba română cel puţin la nivel satisfăcător; să nu prezinte pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.