"Un arici pe-un câmp de maci" este melodia compusă special de Florin Chilian pentru promovarea colecţiei de cărţi pe care Jurnalul Naţional o oferă cititorilor săi. Şi nu întâmplător, pentru că artistul este unul dintre aceia cărora lectura le-a întors destinul de pe-o faţă pe alta. În urmă cu o săptămână, în Piaţa Universităţii cuvintele au zburat din cărţi, la propriu, şi s-au făcut covor pe trotuare.

Chilian şi-a scos pianul în stradă şi a cântat pentru prima oară în public "Ariciul". Trecătorii sforăitori ai amiezii au rămas cu gura căscată când, o dată cu primele acorduri ale melodiei, de la ferestrele ultimului etaj al Universităţii, de pe acoperişul Teatrului Naţional şi în zona spitalului Colţea au zburat 3,5 tone de pagini din cărţile Bibliotecii pentru Toţi. Au plutit ca nişte păreri preţ de un cântec peste nepăsarea obişnuită a oraşului.

O invitaţie la vals, potrivită în cuvinte şi sunete, o chemare în favoarea recursului la valori. "Fenomenul" unic în România a prilejuit şi realizarea videoclipului pe care îl puteţi vedea, în premieră, pe www.jurnalul.ro. "Ariciul" lui Florin Chilian e, de fapt, o fată cu vise. Amintiri, spaime şi iubire. Printre ele, cărţile ­ o trambulină peste zidul de granit care îi închidea lui universul. Semne, gânduri, taine, rânduri. Au fost întâi ale lor, acum sunt ale noaste. Pentru că artistul ştie că muzica lui nu-i mai aparţine din momentul în care a scris-o. Despre povestea cărţilor şi a muzei, într-un interviu cu Florin Chilian.


● Jurnalul Naţional: Care este povestea cu "ariciul"?
● Florin Chilian: N-o să vă spun adevărul, de fapt n-o să vă mint. Asta nu înseamnă că o să vă mint prin omisiune. O să vă spun o parte de adevăr, aia pe care o puteţi suporta voi ca public. Cu "ariciul" este o poveste extrem de personală şi trece de orice definiţie de iarmaroc a artei pentru că, din punctul meu de vedere, arta şi creaţia ­ care sunt nişte cuvinte teribile şi presupun multe ­ trebuie să treacă de orizontul ăsta iniţial al privirii şi să vină de undeva din spatele ei, de undeva din planul personal.

"Ariciul" este de fapt o fată, că doar nu m-am făcut zoofil şi nici tâmpit între timp. Doar că fata asta, absolut senzaţională, ori de câte ori se simte ameninţată, se face arici. Îmi spunea la un moment dat că, de multe ori, "aricismele" astea îi fac şi ei rău. Aşa a rămas cu "ariciul". Apoi am găsit pe net o fotografie cu un pui de arici care mi-a rămas în cap şi a mai fost un vis al ei pe care mi l-a povestit, vis în care ea era pe un câmp de maci. Am intrat repede pe internet să văd ce înseamnă macii în vise...

Sunt atât de fireşti şi reale cântecele mele, că de fapt ai putea să crezi că nici nu sunt, că aparţin fiecăruia dintre noi. Asta e "Un arici pe un câmp de maci". E vorba despre spaima unui om de a fi şi despre promisiunea de a fi îndrăgostit. De aici a plecat tot textul pe care l-am scris pe 19 septembrie, la Caracal. Este numai punerea într-o altfel de realitate a unei experienţe de viaţă trăite la propriu, sunt mesajele noastre, discuţiile, amintirile noastre, inclusiv povestea asta cu cărţile.

Mie cărţile mi-au salvat viaţa la propriu. Am avut posibilitatea unei opţiuni citind foarte mult când eram copil, am ieşit din condiţionarea unei copilării mai stranii să-i spunem, în raport cu mulţi dintre voi.

Am devorat biblioteci, motiv pentru care uneori sunt atât de vocal, alteori sunt atât de coerent, de cele mai multe ori am perfectă dreptate şi nu sunt prost niciodată. Doar că discursul ăsta mi-a fost format strict prin cărţi şi m-a ajutat să ies din zona aia de canal ­ la propriu ­ în care am copilărit la un moment dat.

O CARTE ÎŢI DESCHIDE MINTEA, LA FEL CA O FEREASTRĂ ÎNTR-UN ZID
● Daţi-mi un motiv serios pentru care ar trebui toţi să citească.
● Eu sunt cel mai serios motiv. Unu: dacă n-aş fi citit, aş fi vorbit precum cretinii ăştia de politicieni, fără a face acordul subiectului cu predicatul, cu o grămadă de greşeli de exprimare; doi: aş fi rămas cantonat într-o zonă a unei realităţi extrem de rele şi de grele: viaţa prin canale, puşcării, mâncat de pe jos, îmbrăcat din gunoaie... eu mă bucur de asta şi o spun foarte relaxat. Traiul ăsta nu l-a inventat revoluţia, era şi înainte, numai că era ţinut sub preş. Ăsta este unul dintre motive, depăşirea unei predestinări faţă de care tu, ca şi tânăr, ca şi copil, ca şi adolescent, ca bărbat, ca om, nu ai nici o vină, nici un "merit". De cele mai multe ori, ai senzaţia că toate sunt împotriva ta şi nu vezi capătul, nu vezi variante, nu înţelegi nimic şi atunci o carte îţi deschide mintea, la fel ca o fereastră într-un zid. În clipa în care nu mai ai opţiuni, tot orizontul de vise şi de preocupări îţi este blocat de un zid de granit. O dată cu cititul unei cărţi ieşi din zona asta de predestinare foarte gri.


● Într-un sondaj se arăta că mai mult de jumătate din români nu citesc deloc. Ce înţelegem de aici?
● Mamă, eu am fost în Franţa  care, din punctul meu de vedere, reprezintă o ţară absolut genială legat de ceea ce priveşte cultura. Oamenii aveau în biblioteci maşinuţe de tablă şi colecţii cu Piff, înţelegi? E o decizie care aparţine fiecăruia dintre noi. Trebuie să te gândeşti că, atunci când jumătate din români nu citesc, e foarte posibil ca cealaltă jumătate să n-aibă ce mânca. Şi pentru asta trebuie să ne mulţumim nouă, pentru că, de fapt, clasa politică este oglinda noastră perfectă. Aşa se explică lipsa noastră de reacţie, de demnitate, de apel la instituţia lui "Nu"atunci când nu ne convine ceva şi ne mor copiii prin spitale sau ne mor părinţii pe drumuri. Dacă vrei să stăpâneşti un popor, îl îndobitoceşti.

O să dau publicităţii un raport foarte interesant de la KGB, s-a desecretizat în urmă cu un an, privind ţările din fostul bloc comunist. Asta ca să înţelegem cu toţii că am ajuns acolo unde au vrut ei. Nu trebuia să mai avem biblioteci, edituri... E un miracol ce s-a întâmplat cu mine şi cu viaţa mea, nu ştii ce efect au avut cărţile în ceea ce mă priveşte.


N-AM FOST NICI O SECUNDĂ MAI DEŞTEPT DECĂT MINE ÎNSUMI
● Cititul vine dintr-o nevoie interioară, din dorinţa de a găsi răspunsuri sau noi întrebări.
● Nenorocirea noastră ca popor e că suntem lângă un imperiu cultural, vorbesc de Rusia. Minunea pentru noi e că suntem la confluenţa a patru imperii culturale  apropo de balcanismul nostru pe care îl plânge toată lumea... Nişte dobitoci, eu mă bucur de el. Suntem unul dintre cele mai vii popoare. O altă nenorocire este lipsa noastră de atitudine, alta este că, din păcate, serviciile noastre secrete lucrează în folosul altora, o să vedeţi când dau raportul acela. Pe de altă parte, cititul e alegerea fiecăruia dintre noi. Se spune despre muzică că este răspunsul unei întrebări care n-a fost pusă niciodată. Nevoia de a citi ar trebui să presupună acelaşi lucru, pentru că una dintre valenţele cuvântului, fie că e scris, fie că e vorbit, este sunetul. Eu nu cred în tâmpenia aia "la început a fost cuvântul". E o cretinitate. Nu poţi să auzi un cuvânt atâta vreme cât nu e purtat de sunet, iar de aici până la muzică nu e deloc departe, doar că noi funcţionăm pe nişte reflexe sociale: fetele n-au voie să se bată, să nu dea cu piciorul, "la început a fost cuvântul"... numai falsităţi. La fel, "trebuie să te lupţi pentru dragostea ta", de parcă eşti mai puternic decât Dumnezeu. Nu te duci la război să lupţi pentru o minune, pentru un miracol, lumea e nebună. Şi asta pentru că n-a citit, pentru că e proastă, pe româneşte. Ţi-am zis că am discursul cam acid, dar asta presupune şi faptul că am verbe, iar astea tot de la citit îmi vin. N-am fost nici o secundă mai deştept decât mine însumi, e drept că am încercat de mai multe ori, dar nu mi-a ieşit.


● Vă ascultă lumea că sunteţi vedetă?
● În România, vedete sunt Băsescu, Udrea... Vedetă muzicală, din punctul meu de vedere, singura, e Loredana. Eu sunt un om mai cunoscut şi am enormul orgoliu că am reuşit să ajung aici fără să mă folosesc de nici un subterfugiu şi jur că le cunosc pe toate, în umbrele nuanţelor.


● O persoană cunoscută a cărei  muzică o apreciază mulţi... E mai uşor să convingi pe cineva de un anume lucru de la nivelul ăsta?
● Iubi, m-am apucat de muzică prin '96. Ia vezi, cât e de uşor? A, că aţi aflat voi de mine alaltăieri, asta e altă discuţie. Dar am făcut o foame, Dumnezeule, la un moment dat, renunţând la o slujbă foarte bine plătită la cazino, doar pentru că un cretin îmi trăia viaţa... Se ducea un prieten acasă, îmi gătea şi îmi aducea mâncare, că ştia că n-am ce să mănânc. Ani de zile am dormit pe jos. E greu. Am făcut primul album şi l-au refuzat toţi imbecilii de şefi de la casele de discuri. Patru ani m-am plimbat după ei cu "sărut mâna". N-am vrut s-o iau pe scurtătură.


LA MINE, DRUMUL SE OPREŞTE  ÎNTOTDEAUNA LA JUMĂTATE
● A meritat?
● Efortul meu a fost asumat, ca şi creaţia. E o chestiune care trece dincolo de personal, în cele mai tainice locuri ale propriei fiinţe, acolo se duce arta din punctul meu de vedere. Efortul meu m-a scos la propriu dintr-un canal  e pe undeva pe lângă Stadionul Olimpia, Belvedere îi ziceam, a scris unu' şi-o carte despre locul ăsta, "Viaţa începe la milogu'". M-a scos de acolo, m-a adus unde m-a adus, într-o zonă absolut senzaţională, başca, sunt şi cunoscut... Şi-am reuşit să mai fac o chestie, am scos un copil de la o casă de copii, l-am făcut să-şi ia iubita de acolo, să ajungă spălător pe jos într-un bar, după aia şef de bar şi apoi şi-a luat o garsonieră, s-a căsătorit şi acum are un copil. M-a căutat multă vreme să-mi spună şi ăsta e un orgoliu de-al meu  că a reuşit datorită mie, pentru că mi-a văzut povestea şi a văzut că se poate. Vrei să-ţi spun ceva? Şi-mi asum şi orgoliul ăsta. Pot fi un exemplu foarte bun! Sunt foarte mulţumit de ce-am făcut şi ce-am  ajuns. Acum, a meritat, voi să-mi spuneţi, pentru că voi sunteţi oamenii a căror părere contează, sunteţi cei care îmi ascultă muzica, nu mai este muzica mea din clipa în care am scris-o. Ca şi "Ariciul". "Ariciul" nu mai e al meu. Deşi, vă jur că o să aveţi o lacrimă în ochi dacă vă spun povestea adevărată. Dar nu v-o spun pentru că e prea personală, mai implică un om şi la mine drumul se opreşte întotdeauna la jumătate, ţi-am zis că nu pornesc la războaie cretinoide. (Râde)


● Asta-mi place, şi eu cred la fel, că drumul se opreşte la jumătate.
● Am şi un cântec, "Undeva la mijloc", de pe o Poruncă: "Să nu furi". Acolo explic ce e pentru mine, de fapt, iubirea. Revin şi spun că n-o să mă apuc să devoalez viaţa altui om din simplul motiv că nu sunt Doamne-Doamne şi nu-mi aparţine viaţa asta. Iar dacă v-aş spune povestea adevărată, n-aţi reuşi să vă daţi seama despre cine e vorba.

GATA, BĂ, CU JEGOŞII, CU NENOROCIŢII ŞI CURVELE
● De ce susţineţi campania Jurnalului Naţional?
● Nebunul ăsta de Marius, de Fly, domnul Tucă adică, are şi el o reverenţă faţă de ceea ce a reuşit să ajungă. Pentru că nici voi nu-i ştiţi povestea şefului vostru, d'apăi pe-a mea. Dar el, faţă de toţi scrâşnitorii ăştia de dinţi preocupaţi de drumuri la Academie, are o reverenţă faţă de el însuşi, faţă de ce s-a întâmplat cu el şi atunci  încearcă să dea şi înapoi. Face tot felul de lucruri... D'aia spun că e nebun şi o spun cu drag. El ştie ce părere am. Nu face pe proletarul de paradă. Şi atunci toată nebunia asta de a ne reda pe noi nouă înşine. Cum şi aplecarea spre o carte îţi deschide fereastra spre tine, în primul rând. Lumea înseamnă de fapt Tu. Dumnezeu spune: "Sunt în fiecare piatră, sunt în voi", n-avem nevoie de construcţii, de palate  apropo de toată cretinitatea asta cu popii. Asta e o formă de manifestare a politicului care se regăseşte şi la jurnaliştii lu' peşte prăjit, că de-aia am făcut paranteza asta. Şi ăia nu fac nimic. Iar Marius are Folk You!, Mişcarea de rezistenţă, Biblioteca pentru toţi şi garantez că n-o să se oprească aici, că e prea dement. E nebun de-a dreptul ăsta.

E momentul să ne ocupăm noi de noi înşine şi să apelăm la instituţia asta a lui "Nu". Adică gata, bă, cu jegoşii, cu nenorociţii şi curvele. Până aici. Dar până a ajunge acolo, pentru a putea avea exerciţiul ăsta al alegerii, trebuie să fii citit. Era să zic culturalizat, dar e un cuvânt prea greu pentru ziariştii de căcat care se întreabă la televizor: "Dar eu scriu, ce să fac?!" Bă, io fac cântece şi sunt mai recompensat decât scrâşnitorul care zice "fac tot ce pot". Apropo de Mişcarea de Rezistenţă, i-am dat p'ăştia în judecată pentru că m-au furat. Nu spun câte documente le parvin jurnaliştilor ăstora, numai eu câte le-am dat. Şi, deşi au un întreg departament juridic la dispoziţie, nu-l pun în slujba cetăţeanului, adică în slujba cui se pun ei, cică. Mai toată lumea din presă îşi vinde pixul pentru o tăcere pe mulţi bani, din câte am văzut. O să scriu o dată un editorial pe tema asta, cu mai mult sau mai puţin talent. Şi asta e tot o "vină" a lui Marius, apropo de implicarea asta a mea aici. A încercat vreo doi ani să mă convingă să scriu şi i-am zis că nu am timp, că muzica e superioară oricărei forme de artă  n-am nici un dubiu, deşi se spune că numai dobitocii n-au dubii, eu, fiind genial, îmi permit să mă separ de dobitoci (râde).

Ca ultim argument mi-a spus că artistul trebuie să aibă o prelungire în social: "Aşa făcea şi bunul tău prieten, Vali Sterian"  de la care el ştie că am învăţat multe. Şi am zis: "Ok, mă apuc să scriu". Primul editorial se chema "Cădere în rai" şi spune în final: "Avem treabă, nu mai avem timp pentru emoţii, ne pregătim emoţia din timp", adică totul e jucat, e regizat. "Nu ne deranjaţi, că avem treabă!" Şi undeva spun: "Ea îţi cântă/ te descântă,/ Şi te uită, şi se uită/ Şi ea râde plângând". Asta e muzica, de fapt. Mi-e tare drag olteanu' ăsta, degrabă halitoriu de praz. Să scrii asta, că altfel declar că nu e interviul meu.


● Avem vreo şansă să schimbăm ceva?
Da. Mă întrebam de ce ăştia nu fac nimic, am studiat fenomenul ăsta al neimplicării jurnaliştilor. Am un document potrivit căruia anveloparea unui bloc a costat 850.000 de euro. Cu banii ăştia faci 10 blocuri şi mobilezi şi bucătăriile. Îl implică şi pe ăsta care e acum la Interne, Blaga. Ăsta e alcoolic, ca şi Băsescu. Am înţeles că e un test să rezişti la băutură ca să accezi în structuri. Trebuie să bei ca tâmpitu' şi să îţi aminteşti a doua zi tot, de parcă eşti Mata Hari. Am trimis documentul ăsta mai multor lideri de opinie acum vreo 3-4 luni. Crezi că a apărut undeva!? Cine ştie câte servicii secrete or fi implicate. Apropo, vreau să fac publice nişte numere de telefon, sunt nişte jegoşi care mă sâcâie cu tot felul de mesaje, crezând că mă enervează. Notează:  0732-884.469 şi 0733-421.707.


● Şi ce vor?
● Să mă sperie. Băieţii ştiu întotdeauna unde sunt, ce fac, dacă e să mă întrebi pe mine sunt nişte jegoşi de la "Doi şi-un sfert". Poate le găseşte vreunu' copiii sau mama bătrână şi bolnavă... Îţi jur, aşa să scrii. Ajutaţi-mă s-o rezolv! Oricum o să le fac publice pe Facebook, pe toate mediile pe care le am. Atâta vreme cât vine un şef de la dezinformare-manipulare, nu ştiu ce căcat de serviciu, să mă vadă pe mine la Folk You!, îţi dai seama că am foarte mulţi duşmani, mai ales după ce am dat Guvernul în judecată. Brusc, mi-au crescut vreo şapte dosare penale. O să vedeţi în curând, că mă pun eu pe ei! Să publici asta, că vreau să-i fac vedete, pe jegurile astea, să le f... muma-n gât!

A APĂRUT IUBI, AU FOST VISELE EI, AU FOST DISCUŢIILE NOASTRE...
● Pare că înotaţi aşa contra curentului, singur împotriva tuturor.
● Nu sunt singur, e o solidaritate care nu e evidentă. Ziariştii, de pildă, au cumplitul orgoliu al realităţii imediate. Sunt atât de orgolioşi şi atât de cretini din punctul ăsta de vedere, că îngheţi. Ei vor să vadă că acţiunile lor se termină azi. Eu îl dau pe unul în vileag, iar ei, dacă nu-l văd p'ăla că intră în puşcărie  şi nu intră, că Poliţia, Procuratura, toţi sunt slugile politicienilor  se vor opri. Şi atunci îşi vor vinde tăcerea, iar aici intervine orgoliul. Adică, "io mă duc, fac şi dreg şi nu se întâmplă nimic". Şi ajung să renunţe, dar nu dintr-o oboseală a spiritului, ci dintr-un orgoliu infect. Pentru că ei suferă de vanitatea imediată: "Dacă nu se termină astăzi, io cu ce-mi umflu muşchii?!". Şi-au văzut, de-a lungul vremii, că nu s-a întâmplat nimic cu ăştia... Nu-ţi zic că un judecător de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mi-a retras practic cetăţenia română printr-un verdict pe care l-a dat..., dar o să vorbim altă dată despre asta. E atât de stricată societatea românească, încât toţi au senzaţia că nu se mai poate schimba nimic. Dar nu despre asta e vorba în jurnalism. Trebuie să educi o mentalitate şi, aşa cum nu-ţi educi copilul cu cărămida în gură, nu educi nici socialul cu realităţi instant. Dar pentru asta îţi trebuie mai multă minte, mai multă nobleţe, mai mult suflet, mai multă credinţă sau mai puţin interes pe conturile din străinătate. Dracu' să-i ia, gâţii mă-sii!


EU IAU ASTA CU MUZICA FOARTE ÎN SERIOS
● Să ne întoarcem la "Un arici pe- un câmp de maci".
● Marius m-a rugat să o scriu pentru campania asta. Vezi cum se nasc minunile?! A apărut Iubi, au fost visele ei, au fost discuţiile noastre, a fost un drum undeva către o scenă ca o revenire dintr-o altă viaţă, mai multe déjà-vu-uri, o sumă de minuni şi, undeva, într-o cameră de hotel din Caracal, la Belvedere.

Am refuzat să particip la o întâmplare care dăduse în clocot la o masă undeva şi m-am retras în cameră după ce i-am înnebunit pe toţi două zile, de-mi spuneau: "Hai odată cu ariciul ăla". M-am dus cu o zi mai devreme la Caracal, că mi-e drag să-mi văd colegii şi-am stat cu ei la şpriţ acolo, ştii cum e, că nu mă dau vreun elitist d'ăsta care merge dimineaţa să facă caca şi zice "câh", am aceleaşi preocupări ca un om firesc. Am stat cu toţi acolo şi, la un moment dat, m-am retras că îmi suna prea tare "ariciul" în cap faţă de context, am revenit dimineaţă, ei erau în aceeaşi poziţie... Ştii, noi suntem nişte oameni vii, avem mare noroc cu muzica, ăştia care sunt după noi n-au noroc. Dar dacă sunt "lăbuşi", să stea la serviciu, dă-i în gâţii mă-sii! Îţi dai seama, dacă am ajuns eu să fiu pericol social pentru statul de drept... În sfârşit, şi-au dat seama cam târziu dacă e să mă întrebi pe mine... Deci, am ajuns în cameră, am schimbat corzile la chitară, pentru că eu iau asta cu muzica foarte în serios, am rugat pe cineva să vină repede cu o coală de hârtie, că ale mele erau numai texte, şi într-o oră am scris cântecul. Aşa de repede s-a născut, aşa de mare a fost emoţia tuturor minunilor ăstora care s-au întâmplat...


● Şi azi l-aţi cântat prima oară în public.
● Da. Şi, evident, "Ariciul" l-a auzit prima, la telefon, când l-am terminat de făcut la studio, că n-aveam cum să ajung mai rapid... Aşa îmi place să mă bucur de clipele astea minunate...

VISAM SĂ FIU ÎNFIAT
● E cititul ca o iubire frumoasă?
● Dacă nu ai suficientă credinţă în propriile puteri şi dacă nu ai decenţa realităţii că nu eşti tu buricul pământului... Fiecare om e o lume, iar interferenţa lumilor ăstora schimbă toate nuanţele dintre oameni. Atunci cititul poate fi ceva absolut minunat, dacă însă eşti cretin, atunci cititul poate deveni cea mai perversă amantă pentru că te învaţă ca pe toţi cretinoizii ăştia care au păreri la jumătate şi spun: "Domn'le, situaţia, contextul... însă arta care..."  discursuri ca să aibă acces în chiloţii unei tinere domnişoare cu ţâţe mari, în schimb nu sunt profesionişti deloc.

Am avut o întâmplare foarte tristă apropo de citit. Deşi asimilam foarte multă informaţie, ca un burete, mi-a fost refuzat un vis. Visam să fiu înfiat şi instinctul meu de copil de 7 ani a fost să uit tot ce-am învăţat, dar nu m-am purtut opri din citit. Ulterior, lectura s-a transformat în asimilare de informaţie, o carte pentru mine nu e o carte, ci o informaţie, o formă de energie. M-am raportat întotdeauna la ce-am citit şi am încercat să înţeleg  din ce scriu alţii. Toată povestea lumii a fost deja scrisă de un miliard de ori, noi nu facem decât să mergem pe cărări bătătorite. Eu, cu muzica mea, nu reinventez nici un răsărit de soare, doar îmi regăsesc bucuria de a-l vedea de fiecare dată ca prima oară. Trebuie să ai decenţa să faci o reverenţă faţă de tine şi ca formă de respect, de profunzime şi ca nevoie de a te cunoaşte, cunoscându-te de fapt prin alţii. Eu nu sunt decât oglinda reacţiilor tale. Altfel cine sunt?! Unu' cu ochelari, cam spurcat la gură din când în când...


ĂŞTIA MODEŞTI NU FAC NIMIC ŞI AU REVOLTE MENTALE PE  BUDĂ
● De unde vine cinismul?
● Din prea multă inteligenţă. N-o să-mi scuz niciodată faptul că nu-s prost. E plină lumea de proşti şi de modeşti. Nu e momentul să fii nici prost, nici modest pentru că ăştia modeşti se retrag şi fac revoluţii de budoar. Aşa apar curvele în faţă şi ei stau în mirosul ăla fetid şi se revoltă, "vai, dragă, cine ne conduce", dar ei nu fac nimic şi au revolte mentale pe budă.

Eu prefer să ies în faţă şi să-mi fac datoria pe care o cred eu de cuviinţă, mai ales în contextul istoric al respiraţiei pe care mi-o asum. Nu-s cuvinte mari, uită-te în ce moment istoric suntem, uită-te că de fapt la alegerile astea nu se rezolvă numai următorii cinci ani de preşedinţie, numai că idioţii ăştia nu ştiu sau se fac că nu ştiu. Nu. Printr-un "deal" al marilor puteri a fost înţelegerea să rămânem 20 de ani în spaţiul de influenţă al Rusiei. Aşa-i că ăsta nu-i discursul unui artist?! Am mult loc liber în cap. Acum se judecă următorii ani, zonele de influenţă... Totul se ştia. De ce n-avem autostrăzi, de ce n-avem energii alternative, de ce suntem slugile Occidentului  pentru că noi plătim tuturor cetăţenilor Europei dreptul de a trăi civilizat. Nu mai avem domenii strategice, marmura i-am dat-o lu' Videanu, armele am auzit că şi familiei lu' Băsescu... De acolo trebuia să ne vină bani la buget. În România, bugetul este făcut în proporţie de 98% din taxe şi impozite. Asta înseamnă că statul nu mai există ca entitate, că, dacă intrăm într-o grevă fiscală, România se închide. În timp ce la francezi, de pildă, doar în proporţie de 4% bugetul este făcut din taxe şi impozite. Înţelegi?!


● Nu există societăţi ideale...
● Ţin de utopie, mamă, discursul meu ţine de un adevăr care o să ne scuture tare.


● Întrebarea era: Noi până unde am putea ajunge privind în mod obiectiv?
● Cu această campanie?


● Cu asta, cu tot ce încercăm să facem în general.
● Dacă vrei să-ţi opreşti privirea pe un lucru care să ţină de imediat, n-ai să găseşti acel imediat. Unii au vanitatea şi orgoliul: "Dom'le, trebuie s-o rezolvăm în câţiva ani, trebuie să facem, să dregem...". Nu. Ce s-a distrus în 20 de ani pe scara valorilor n-o să se rezolve mâine.

Eu sunt extrem de fericit că am găsit un nebun ca mine cum e Tucă-Şou, care să plece la întreprinderea asta pentru copiii noştri. Eu nu cred să văd schimbări semnificative în timpul vieţii mele, dar am o spaimă teribilă de-o întrebare de-a lui fi-miu sau fi-mea: "Da' tu ce-ai făcut, bă, pentru mine? Asta e societatea pe care mi-o oferi!?". Şi cred că genul asta de întrebări m-ar pune în cap dacă n-aş avea răspuns. Cel mai adânc vis al meu, singurul lucru care mă ţine în mişcare e că nu-mi doresc să treacă copilul meu prin ce-am trecut eu. Şi de-aici toată nebunia asta pe care o vedeţi voi la mine, pe deplin asumată.