A închis ochii. S-a luptat săptămâni la rând cu moartea, dar Doamna cu coasa a fost nemiloasă. Lasă în urmă mii de oameni cu sufletele cernite, lasă încă un gol în galeria marilor actori români. Bunul său prieten, umoristul Dan Mihăescu, se ruga zilele trecute pentru ca maestrul să mai zăbovească printre noi. Dumnezeu a vrut însă altfel. Ni l-a luat pe Gheorghe Dinică.


Redăm textul scris de Dan Mihăescu, aşa cum l-a gândit atunci când "fereastra dinspre viaţa îi era încă deschisă".  
"Fac parte din aceeaşi generaţie cu el şi sunt convins că, de s-ar fi născut în Anglia, s-ar fi numit Peter O'Toole!
I-am căutat prietenia, am obţinut-o, am fost împreună în nenumărate ocazii faste, întotdeauna era un semn bun dacă-l întâlneai, o bucurie să te afli în preajma lui, ştiind cum să se poarte ca tu să te simţi egalul lui. Acest actor uriaş, care a urcat pe scenă mai des decât toţi actorii unui teatru mare la un loc, care a jucat roluri grele în peste 80 de filme şi care a făcut atâtea alte lucruri frumoase pentru noi, semenii lui.

Popularizarea, faima, gloria artiştilor contemporani se face mai cu seamă prin apariţia pe micul ecran. Deşi îl imploram, Gheorghe a evitat televiziunea. A participat, prin 1968, la o singură emisiune a mea, cu rol într-o dramatizare după o schiţă a lui O. Henry şi apoi, după mulţi ani, a jucat o scenetă a mea, la TVR, alături de un alt mare prieten, Marin Moraru.


DARURI DUMNEZEIEŞTI
Ne-am întâlnit de multe ori acasă la Titi Rucăreanu, unde lunea, zi liberă la teatre, venea mai toată floarea cea vestită a artiştilor noştri. De cele mai multe ori, Dinică era şi el prezent. Are un haz greu de imaginat, cu replică spontană şi imprevizibilă. Exemplificare. Seară de iarnă, eram mulţi acasă la Titi Rucăreanu, se tăifăsuia şi doritorii gustau vin sec de Medgidia, păstrat într-o canistră din plastic verde. A venit şi Gheorghe, a întrebat ce se bea, i s-a spus şi a cerut şi el un pahar. Într-o debara unde păstra vinul, Titi mai ţinea şi o altă canistră cu kerosen, pentru o lampă de încălzit, în zilele cu frig ceauşist. Gazda i-a cerut unei fete care îl ajuta să-şi trateze oaspeţii, să-i ofere maestrului un pahar cu vin. Gheorghe a închinat cu noi, a luat o gură şi a exclamat puternic: «E kerosen!». Jenat, Rucăreanu a ţipat la fata aceea, cerându-i să-i dea imediat maestrului un pahar curat, în care să fie vin, nu altceva. Dinică a protestat imediat: «Nu, nu, mulţumesc. Nu schimb, rămân pe kerosen!».

Am zis întotdeauna că atunci când a venit Gheorghe pe lume a fost o inflaţie de daruri dumnezeieşti. Creaţiile lui, unicat, în teatru şi film, se cunosc. Astăzi, aici, vreau să-l descriu aşa cum era între prieteni. Odată, mi-a fost dat să-i ascult o amplă disertaţie, glumeaţă, fireşte, despre rolul bicarbonatului de sodiu în istoria omenirii. Să vedeţi cu câtă fantezie şi cât de spontan improvizează omul acesta. Părea un dascăl universitar, la catedră, expunând un subiect pe care îl stăpâneşte remarcabil. După un pertinent expozeu introductiv, despre repartiţia bicarbonatului pe zone geo-politice, a trecut la indicii de folosire, în starea post-machitorie, pe naţionalităţi, evidenţiind continentele cu consum precar, mediu sau în exces. A subliniat şi rolul acestei pulberi, binefăcătoare în viaţa unor mari personalităţi, la luarea unor hotărâri capitale, din istoria nouă şi veche, efectele benefice sau abstinenţa tragică, la momentul necesar. Au urmat exemple fără număr, fermecătoare prin ineditul lor sau cutremurătoare prin rea­lism. Iată câteva: Josephine de Beauharnais (devenită madam Bonaparte), după o seară cu vinuri dulci (pe care meseriaşii le evită), vinuri în culori albe, gălbui, verzui, roze, roşii şi negre, deci multe, i s-a văitat de arsuri locotenentului Hipolyte Charles, mai tânăr cu nouă ani decât dumneaei şi subaltern al soţului plecat la oaste. Acest brav militar a ajutat-o cum s-a priceput şi astfel împăratul, în loc să fie încoronat, a fost încornorat. Iată cum a fost tradus un om atât de mare şi tare, fiindcă n-a păstrat în domiciliul conjugal o amărâtă de linguriţă de bicarbonat. Tragedia avea să se repete (pe alt plan) la Waterloo, când Napoleon a fost învins de Welington. Acesta din urmă s-a făcut mangă seara cu whisky şi dimineaţa s-a protejat cu bicarbonatul aferent. Napoleon a băut coniac şi n-a luat dimineaţa praful binefăcător. Rezultatele s-au văzut. Iată cum se scrie istoria!


"LASĂ-NE SĂ-ŢI CĂNTĂM"
Sigur, exemplele au fost mult mai nu­me­roase, dar înaintând spre o aproximativă contemporaneitate, maestrul a po­me­nit şi marea bătălie de la Stalingrad. În această crâncenă încleştare, Hitler a de­ma­rat cu şanse minime faţă de duş­ma­nul său, Stalin. Acesta fuma pipă (tutun gruzin, tare, negru), pe care îl însoţea cu votcuţă albă, dură şi rece, ca viscolul si­be­rian. Dar - atenţie - nu uita să ia niciodată, dimineaţa, o lingură adâncă din pra­ful salvator, adus din Georgia natală. Hitler n-a fost un mare băutor, cel mult o bere, două şi nu lua bicarbonat. Nici nu ştia să deosebească un praf de un alt praf. Dovadă, ultima lui zi de viaţă, când a luat, împreună cu proaspăta-i soţie, cianură de potasiu, în loc de bicarbonat de sodiu. Ar­gu­mente la fel de erudite şi exhaustive s-au derulat până în acest prezent al neliniştilor noastre. Îmi pare rău că memoria mea, cu mare uzură, nu mai reţine întreg parcursul acestei conferinţe deosebite. De fapt, nici la agapa cu pricina, confe­rinţa, disertaţia aceasta magică, n-a ajuns la final, din pricina apariţiei a doi lăutari, mototoliţi, rufoşi, ca descarceraţi de la un accident de tramvai. Aceştia s-au repezit la marele actor: «Sărut mâna, maistre, şi numai respect! Lasă-ne să-ţi cântăm moca, fără nici o sponsorizare, tot ce vrea muşchii matale. De drag! Le ştim pe toate alea lumeşti, de se face inima ca ciunga de mestecat». Repertoriul a fost anunţat alternativ de cei doi artişti independenţi: «Sanatoare, sanatoare, multă lume-n tine moare», «Trece trenul printre munţi, încăr­cat cu deţinuţi», «Vinde-ţi rochia şi un mantou, să mă scoţi de la bulău», «Portofele, portofele, ai rămas fără lo­ve­le», «Vino, fată, în deal la Cruce, să vezi duba cum mă duce», «Într-o casă de pa­ian­tă am iubit o bagaboantă», «Dau cu şpriţu', dau cu şpriţu', până m-apucă sughiţu'», «Mamă, decât mă făceai, mai bine un pom sădeai...».

Ăl mai voinic dintre lăutari l-a îmbiat pe maestru: «Zi, împărate, ce prefe­ransuri ai, ce să-ţi cântăm?».
«Mozart!», a răspuns Dinică, demn şi hotărât! Pesemne, ştiţi şi dumneavoastră, că sunt oameni veniţi pe lume ca să o facă mai frumoasă. Şi Gheorghe Dinică este unul dintre ei! Dacă vreodată îl veţi auzi cântând «Sunt vagabondul vieţii mele», să ştiţi că spune adevărul!"

"A MURIT FRATELE MEU DE SUFLET"
Prietenii şi colegii maestrului Gheorghe Dinică au inima grea. Fiecare în parte îl plânge pe marele artist ca pe un frate, amic, tată, coleg, maestru.

Marin Moraru: "Mai mult de 50 de ani din viaţa mea i-am petrecut împreună cu Dinică. E o veste cutremurătoare: a murit fratele meu de suflet şi a luat cu el o mare parte din mine. Un mare om... Un mare actor... La revedere, Dinică!"

Florin Zamfirescu spune la rândul său că Dinică mai avea încă multe de spus: "Ce declaraţie poţi să faci când ai rămas fără un asemenea actor? Dinică avea o vârstă la care putea să mai trăiască, să mai muncească... Era un etalon, o instanţă, un exemplu. Oricum am lua-o, e o mare pierdere".

Horaţiu Mălăele: "Gigi Dinică a fost un actor nepereche şi un prieten drag. A plecat pentru un timp pentru ca noi, cei rămaşi, să-l vedem mai bine. Dumnezeu să-l odihnească!", a declarat acesta pentru Mediafax.

Alexandru Arşinel a jucat alături de maestru în piesa "Ploşniţa", la Teatrul Naţional: "Sunt plin, plin, plin de tristeţe că a dispărut Gigi. Am reuşit să cunosc marele actor, marele prieten. Reuşea să te scoată din orice încurcătură, să te împingă în faţă cu o generozitate cum rar am mai văzut la un actor".

Valentin Uritescu a fost fascinat dintotdeauna de personalitatea maestrului: "Da­că nu îl cunoşteai, puteai să te înşeli în legătură cu Gigi Dinică. Era taciturn, cu multe taine şi o ironie infernală. Sub aceas­ta era un om extraordinar. După căsătorie au apărut toate tainele lui, era un şoc să îl vezi pe Gigi cu nepoata lui în parc. Era un şoc să îl vezi cum mângâie o pisică".

Mircea Albulescu simte că a pierdut o parte din el, o dată cu dispariţia fizică a lui Dinică, la fel cum simt toţi cei care i-au fost alături pe scândura scenei sau pe platourile de filmare. "E foarte greu să mai fim ce am fost, fără el. Eu nu consi­der că Gheorghe Dinică a murit. El nu a murit, atât timp cât există în inimile spectatorilor săi. Inima noastră, aşa, pe jumătate cum este, va bate pentru el."

Draga Olteanu-Matei crede la rându-i că Dinică nu o să moară niciodată: "El s-a născut cu nemurirea. Cel mai mare actor al generaţiilor din urmă, şi cel mai bun şi gingaş prieten, devotat, sensibil, uneori timid".

Carmen Tănase şi Florina Cercel i-au dat replica maestrului în telenovelele "Inimă de ţigan" şi "Regina". "Era un spirit atât de viu şi plin de viaţă cum rar întâlneşti. Sunt onorată că am avut şansa să lucrez cu dânsul. Râdeam împreună, glumeam împreună şi aşa vreau să-l ţin minte. Mă doare că nu mai e şi că în urma lui nu mai vine nimic", a spus Carmen Tănase, pentru Rompres. Florina Cercel s-a rezumat doar la a declara: "Durerea mea e nemărginită".

Sergiu Nicolaescu a lucrat la numeroase filme cu maestrul Dinică: "Ne cunoaştem de 40 de ani, am făcut carieră împreună. Oriunde îl puneai, era de acord, orice îi spuneai, făcea. Era unul dintre marii actori ai României, alături de Amza Pellea. E o mare durere, dar ce pot să-i spun acum este: Domn' Dinică, aşteaptă-ne! Venim şi noi!".

Gheorghe Dinică va fi înmormântat pe Aleea Actorilor din Cimitirul Bellu. De asemenea, Administraţia Cimitirelor a anunţat că o alee a cimitirului îi va pur­ta numele. Maestrul s-a stins din viaţă marţi, la ora 13:00, la Spitalul de Ur­gen­ţă Floreasca, în urma unui stop cardiac.