Gustul amar al mărului românesc (5)

Mă trezesc cu teama că peste noapte se va fi descoperit în ce piele de împrumut umblu printre zilieri. Dacă mi-o fi căutat vreun curios în rucsac şi a dat peste legitimaţia de ziarist, uitată într-un buzunăraş? Celelalte acte mi le-am pus toate într-o borsetă şi am dormit cu ea la brâu. Geanta cu sculele foto am lăsat-o la cineva în oraş, urmând să apar cu ea în ultima zi, spre surpriza colegilor mei, cu legitimaţia la gât şi îmbrăcat frumos, curat, nu chiar cu cravată, ca Radu când termina tura la furnal şi ieşea la o bere în oraş, în Reşiţa... Ce vremuri!

Îmi fac griji degeaba, fiindcă pe aici nimeni nu cotrobăieşte prin sarsanalele altuia. De două săptămâni, de când au început culesul la mere, nimeni nu s-a plâns că i-ar fi dispărut măcar un capăt de aţă. Şi nu pentru că nu au ce fura unii de la alţii, de-ar fi vorba fie şi numai de telefoane, ci fiindcă pur şi simplu colegii mei de robotă nu se fură între ei şi presupun că nici de la alţii, în alte circumstanţe, fiindcă nici unul nu are cazier, nici măcar mărunte atingeri contravenţionale cu poliţia, de care se feresc cu un amestec de respect şi de teamă. Când întreb, provocator, cum putem vinde şi noi nişte mere peste gard ca să facem un ban în plus, toţi se uită la mine speriaţi. Fac repede o glumă proastă despre Maria, ca să şterg efectul de oişte-n gard, şi stratagema spontană merge de minune.

Dar când cred că totul e în regulă, e cât pe ce să mă dau singur de gol. Dând să scot prosopul din rucsac, îmi cade jos, dintre haine, cartea lui Paul Goma, "Jurnal 2004". Planul meu bine ticluit nu prevăzuse şi această vulnerabilitate. Ar fi trebuit să las şi cartea în oraş. Gabi Miron, de la trei paturi distanţă, vede cartea şi se uită nu ştiu cum la mine, doar o clipă, apoi îşi astupă zâmbetul încurcat cu un dărăb de pâine şi cu salam. Luăm micul dejun la pat, ca boierii, înainte de a începe o nouă zi de muncă pe plantaţie.

Într-adevăr, o carte ar putea face o spărtură mortală în armura mea falsă. Întâi pentru că nu este un obiect obişnuit pentru colegii mei. Jumătate sunt semianalfabeţi, iar ceilalţi, şcolarizaţi superficial, şi chiar bacalaureatul Radu Matei, nu au mai pus mâna pe-o carte de când vor fi copiat ultima oară la o lucrare de control. În al doilea rând, "Jurnalul" lui Goma e tipărit fatalmente pe hârtie şi aici hârtia, tipărită sau nu, e la fel de preţioasă ca ţigările, rachiul sau cartela de telefon. Am observat din prima zi că în dormitor nu se găseşte nici o bucăţică de hârtie, de orice fel, - cred că un bilet de tramvai ar face senzaţie - şi acum, când îndes cartea la loc în rucsac, îmi dau seama că tovarăşii mei s-ar putea şterge cu ea la cur, asemenea criticilor şi istoricilor literari care au scris despre ea fără s-o citească. Pentru mai multă siguranţă, pun cartea la spate, sub curea, şi aşa o port zi şi noapte. Ţine şi de cald la şale.

Din fericire, numai Gabi Miron mă vede şi el, băiat crescut la oraş, are o raportare mai civilizată la cărţi. La sfârşit, când le spun zilierilor că sunt ziarist, tuturor li se bulbucă ochii de mirare, aproape că nu-i pot convinge de adevăr, numai Gabi spune că lui i s-a părut ceva suspect la mine: întâi când mi-a văzut cartea şi, apoi, când i-am dat băiatului trimis în oraş după băutură bani să îmi aducă apă minerală şi hârtie igienică. Din care nu mi-a adus decât apă. De hârtia igienică uitase.

Mă cuprinde o jenă teribilă câteva ore mai târziu, în livadă, când îmi dau seama că fasolea şi cartofii, în combinaţie cu merele, asigură un trafic intestinal de mare viteză, întrecând net efectul iaurturilor cu Bifidus Esensis. Ceilalţi, atunci când îi apasă nevoia, se duc mai încolo, nu neapărat foarte departe, şi se întorc după câteva minute veseli şi luminoşi la faţă. Suntem în livadă, departe de veceu. Am fost aduşi cu tractorul până aici. Până la amiază, când vom merge la masă, mai este o oră. Tot ce pot face e să respir adânc şi să mă abţin, ceea ce îmi încetineşte ritmul de lucru şi îl determină pe Ionuţ Andriesei să bombănească întruna că din cauza mea echipa culege mai puţin, deci câştigă mai puţin, el neînţelegând ce legătură există între igienă şi productivitatea muncii.

De două săptămâni, nimeni nu a făcut baie. Staţiunea are o baie mare, cu duşuri, are şi centrală proprie, dar nici pentru asta nu sunt bani, aşa că ne spălăm doar pe mâini, iar cei mai curajoşi până la jumătate, la un jgheab cu mai multe ţuţuroaie, afară. Într-o seară îl văd pe unul spalându-se chiar pe picioare. Orăşeanul Gabriel Miron îşi spală şosetele în găleată. Nimeni nu pare deranjat de lipsa băii, a apei calde. "Parcă acasă avem baie! - zice nenea Aurel Bracău. La sat, aşa este: numa' vreo doi au baie, care-au fost pe la străini şi s-au întors cu un ban. Ţăranii pun curul în lighean, se spală cu cârpa udă şi gata. Şi n-a murit nimeni din asta".

O fi având dreptate nea Aurel ăsta. Probabil că aşa se întâmplă cu milioane de români de la ţară. După o zi de sortat şi încă una de cules mere, m-am obişnuit cu efortul fizic, cu mâncarea, cu manelele, cu glumele birjăreşti, cu patul de tortură, însă nu mă pot împăca deloc cu propriul miros, cu mâncărimea de piele, cu chiloţii neschimbaţi. Marţi seara, pretextez că voi înnopta la amanta mea imaginară, pentru care chipurile venisem la Suceava, şi mă duc glonţ la hotel. Până la miezul nopţii, fac baie de trei ori. Miercuri revin la fermă cu câteva săpunuri şi le împart zilierilor. Poate şi de asta, când rămân în urmă cu culesul, se găseşte mereu cineva care să mă ajute să ţin rândul.

Culegem de pe nişte rânduri de meri pitici, puşi pe sârmă ca via. Te înalţi un pic şi ajungi până în vârf. Merele sunt mici, greu umplem un container. Ne facem calcule şi vedem că azi nu vom scoate mai mult de 24 de lei de căciulă. Ca să meargă mai repede, scuturăm pomii şi adunăm merele de pe jos. Tocmai în acest moment apare ca din pământ directorul staţiunii, Gheorghe Iacobuţă, precedat de un nas excedentar, ameninţător. "Domnilor, strigă el, v-am mai spus: luaţi mărul şi puneţi-l cu grijă în găleată. Mărul este un corp viu. Dacă îl lovim, e ca şi cum ne-am rupe noi o mână. Vă rog, domnilor, să culegeţi frumos".

Directorul este doctor în pomicultură. Ne explică pe înţelesul nostru cum mărul, când este lovit, concentrează substanţe nutritive în acel loc, tot aşa cum corpul nostru trimite anticorpi în focarul unei răni ca să o cicatrizeze. Are şi de ce să îşi facă griji pentru fiecare măr. Anul ăsta se estimează o producţie de 1.700 de tone. Din care mai mult de jumătate sunt mere pentru industrializare, 30 de bani kila.

Staţiunea de cercetare şi producţie pomicolă, înfiinţată în 1939, a tot urcat, în ultimii ani de comunism ajunsese cea mai mare din ţară. Făcea mai mult de jumătate de kilogram de mere pentru fiecare locuitor al României. "Iar cercetarea producea soiuri din ce în ce mai performante şi asigura puieţi de calitate superioară pentru pomicultura din toată zona", completează directorul, în ultima zi, când vin la el în birou ca ziarist.

Vitrinele din clădirea administraţiei sunt pline cu trofee de la târgurile agricole internaţionale şi cu distincţii înalte din partea statului român. Stat comunist, dar făcea mere. Acum, după Revoluţie, totul s-a prăbuşit, cum s-a prăbuşit agricultura şi, mai ales, cercetarea agricolă românească, lucru pe care de câteva zile îl constat şi eu pe pielea mea, la propriu.
Dacă te uiţi pe graficul cu realizări din hol, ai zice că, în 1990, cineva a tras o linie şi a zis: gata, de aici încolo, ducem toate liniile în jos.

N-a dispărut brusc priceperea merarilor din Fălticeni, nu s-au uscat pomii peste noapte, ci totul a venit cu încetişorul de sus, de la guvernele de după Revoluţie, de la ginecologii şi depanatorii radio-tv cocoţaţi la Ministerul Agriculturii. Statul, proprietarul staţiunilor de cercetare şi dezvoltare din ţară, nu a mai investit nici un leu. Să fi planificat distrugerea, n-ar fi ieşit mai bine.

Astăzi, la Fălticeni mai sunt doi cercetători: directorul Gheorghe Iacobuţă şi inginera Aguriţa Aftudor-Manolache. De la Revoluţie încoace nu au mai văzut o eprubetă nouă, nimic, nimic. Pentru cercetarea propriu-zisă nu a mai venit nici un leu în sensul strict al sintagmei: nici un leu. Aşa a dispărut banca de gene, o plantaţie specială cu 500 de soiuri, de o valoare inestimabilă. Un soi îmbătrâneşte la 30-40 de ani, devine vulnerabil la boli, la dăunători, la climă, îi scade productivitatea. Trebuie mereu îmbunătăţit sau chiar înlocuit cu soiuri noi. Asta nu se face nici cu forcepsul, nici cu şurubelniţa. Cât am stat noi pe loc cu cercetarea, în străinătate s-au produs soiuri tot mai performante, care au acaparat cu uşurinţă piaţa românească.

Din 270 de angajaţi, au mai rămas 27, şi aceştia plătiţi doar câteva luni pe an. Acum li s-a mai şi tăiat un sfert din salariu, deşi ei nu sunt bugetari, ci îşi iau salariile din veniturile proprii, din ce produc. Vasile Mandache, singurul mecanizator din staţiune, la şase tractoare, are de primit - că nu i-a luat nici pe ăştia - 480 de lei pe lună. Un zilier cu şalele tari şi ager de braţ câştigă mai bine. Aşa se face că salariaţii de la SCDP Fălticeni îşi iau concediu fără plată cu rândul şi se duc să lucreze ca zilieri în livezile proprietarilor privaţi. Gheorghe Iacobuţă este director abia de la începutul anului. Până la el, staţiunea a avut, din 1939 şi până în 2010, doar patru directori. Iacobuţă a rămas pe baricade, nu s-a dus cu ziua la pomicultorii privaţi.

Însă pentru asta a trebuit ca soţia lui să lucreze în ultimii cinci ani în Italia, iar cele două fete ale lui muncesc în Anglia, fiindcă un doctor în pomicultură, cercetător ştiinţific principal, de gradul doi, director al unei staţiuni pomicole de cercetare, nu este plătit cât să trăiască decent într-un apartament modest dintr-un orăşel de provincie, ba se poate spune că nu este plătit chiar deloc şi încă i se mai taie un sfert şi din ce ar putea eventual primi cândva. "Eu îi consider nişte eroi pe oamenii ăştia care au rămas aici, chiar în condiţiile astea, oamenii cu care încerc acum să repun pe picioare staţiunea", spune directorul, mânat de un optimism înduioşător.

După ce pleacă directorul dintre noi, din livadă, începem iar să culegem cu furie. Sunt mere mici care merg la gem, la sucuri, la rachiu, nu merită migală, numai că directorul le vede pe toate mai mari decât în realitate, iar când dă de câte unul cu adevărat mare şi frumos, se entuziasmează ca un copil şi strigă: "Doamne, ce măr! Poftim, ce măr!", parcă nu a mai văzut mere la viaţa lui - aşa ai zice. S-a dus şi el la cules de mere. Staţiunea este invitată să ţină un stand la o mare expoziţie mare de produse agricole româneşti, la Suceava. Cum nu are nici un angajat disponibil, culege el însuşi merele pentru expoziţie, ajutat de trei eleve de la liceul agricol, venite la practică.

Iacobuţă nu are oameni nici pentru pază. L-a ales dintre noi pe Vasile Matei, un zilier de profesie, tocmai întors dintr-un lung turneu de salahorie agrară prin Botoşani, Iaşi, Tulcea şi Constanţa, l-a înarmat cu o bâtă şi l-a pus să păzească roată-mprejur două sute de hectare de livadă. Paznicul e un moş cam ţăcănit, bufonul grupului de zilieri. Seara, când intră cineva în dormitor, el sare din pat şi îi prezintă onorul cu bâta, milităreşte: "Să trăiţi", după care face câteva mânuiri de armă, foarte reuşite, pentru că şi armata tot cu o puşcă de lemn a făcut-o, la diribau. Ziua poartă ciomagul pe umăr, ca pe o armă, şi se plimbă prin livadă. Tocmai a prins un hoţ şi vine la noi să se laude. Cică stătea hoţomanul cu un picior agăţat în gard, atârna ca un iepure în laţ. Dar atârna pe partea ailaltă de gard, numai sacul era în livadă, aşa că i-a dat drumul. "Să bag omul la puşcărie pentru un sac de mere? Suntem creştini, bre", zice el.

Şi îşi mai aprinde un chiştoc. El fumează numai chiştoace de la ceilalţi, care fumează ţigări întregi, pe datorie. Doamna ingineră Aguriţa - care în faza asta de dezintegrare a staţiunii de cercetare îndeplineşte cu devotament toate funcţiile, de la portar la director adjunct - le cumpără pe banii ei ţigări ieftine din bazar, de contrabandă: Plugarul. De fapt, pentru că nu a mai fost plătită din martie, ea împrumută bani de pe unde poate, le cumpără ţigări zilierilor şi când aceştia îşi vor primi plata, o dată pe lună, îi vor da banii înapoi, iar ea îi va închide circuitul returnându-i soţului sau de pe unde îi mai împrumută. Dintre toţi fumătorii, numai Alin Luca nu arde Plugarul. Nu le suportă. El e băiat finuţ, fumează Kent. Tot pe datorie. Un pachet înseamnă jumătate din cât câştigă el într-o zi, dacă ne mai ţine inginera la cules în sectorul ăsta cu mere mici. "De unde mai mari, se întreabă ea, parcă cerându-şi iertare, dacă nu am avut bani să facem decât şase stropiri, din douăsprezece, câte erau necesare? Şi acelea pe datorie. Mărul, dacă nu îi faci toată tehnologia, nu produce."

Fără paznici, sau cu paznici miloşi ca moş Vasile, din fermă se fură între 30 şi 50 de tone de mere. Gardul e căzut ca la casele părăsite, intră cine vrea. Directorul Iacobuţă a stat faţă în faţă cu vreo doi hoţi prinşi de muncitori şi le-a spus: "Măi, oameni buni, de ce furaţi? Veniţi aici la cules şi vă dau mere, vă dau şi bani", apoi le-a dat drumul, că şi el e creştin. Dar n-a venit niciunul.

Am venit eu la cules, de la Bucureşti. Până la urmă, m-am înţeles cu directorul, pentru munca mea, la 30 de kilograme de mere, alese, unul şi unul. Le-am dat cunoştinţei mele din Fălticeni, care mi-a ţinut aparatura şi m-a ajutat la documentare, că n-aveam cum să le aduc la Bucureşti. Am păstrat numai unul. În drum spre Bucureşti, în autobuz, am vrut să-l mănânc. Nu ştiu ce avea şi cum s-a nimerit, era amar.

Forţa de muncă e numeroasă, dar n-are nici o forţă
Constantin Balauseac, şeful biroului local al forţelor de muncă, spune că în Fălticeni şi în comunele arondate sunt 4.659 de şomeri în plată şi ieşiţi din plată în ultimele şase luni, dar care nu s-au mai angajat. Fără şomerii cu vechime mai mare de şase luni, care nu mai apar în hârtiile biroului. Dar n-a venit niciunul la cules. Viceprimarul Gheorghe Aldea spune că primăria Fălticeni plăteşte ajutoare sociale la 2.324 de locuitori. În municipiul cu 30.110 locuitori, numai 4.510 sunt angajaţi. La cules au venit numai trei pensionari. "Cred că oamenii mai au încă rezerve, mai au alte surse de venit, încă nu a ajuns criza la maximum", este de părere viceprimarul.