E greu să rămâi român în acest spaţiu în care bătăile inimii emană un sunet anormal, suflu sistolic. Gurile se dezleagă pe bucăţele şi, atunci când se pornesc, românii îşi varsă tot ama­rul. Mai în glumă, mai în serios, cineva spunea că aici sunt trei feluri de oameni. "Optimiştii care învaţă limba «engleză», pe­simiştii care învaţă maghiară şi realiştii care învaţă să trăiască printre ei."  E greu să nu te simţi incomod când opreşti maşina şi întrebi pe unde să o iei, iar răspunsul te exclude pe loc din limba ta. Românii de aici sunt pătimaşi ca şi cum ar trăi într-o peliculă a pământului începută printr-un calm iluzoriu, mocnind pe fond ca o bombă cu ceas. E greu să le înţelegi pacostea extremă chiar şi atunci când te afli în mijlocul lor. Trăind printre ei începi să observi că între românii şi etnicii maghiari armele se scot pe la dos, şi de-o parte, şi de alta, ca într-un război de gherilă al minţii, voinţei şi forţei.

---

În Harghita şi Covasna am văzut români cu limba tăiată pe jumătate sau de tot. Români care mai păstrează graiul românesc doar atunci când vorbesc cu Dumnezeu. În rest, se ceartă, se iubesc, fac afaceri, comunică pe ungureşte. Unii de nevoie, alţii din convingere.

Fiecare Românie emană, de undeva de sus, panoramic, o aură a locului. În Harghita şi Covasna e ca şi cum ai trăi o peliculă a pământului începută printr-un calm iluzoriu, mocnind pe fond ca o bombă cu ceas. Românii de aici sunt pătimaşi. E greu să le înţelegi pacostea extremă chiar şi atunci când te afli în mijlocul lor. Trăind printre ei începi să observi că între românii şi etnicii maghiari armele se scot pe la dos, şi de-o parte şi de alta, ca într-un război de gherilă a minţii, voinţei şi forţei.

DOBOLI, LOCUL UNDE S-AU ÎNCĂLECAT VORBELE
"Eu mă consider român neapărat", zice Nicolae Vancsea. În Doboli, un cătun al comunei Plaieşii de Jos, lumea îl strigă Mikloş, pentru că "limba care vorbim aicea ungureşte este". La Doboli sunt în jur de 60 de familii de români ortodocşi. Toţi vorbesc ungureşte de pe vremea bunicilor, nici ei nu mai ştiu de ce şi de când, aşa le-a fost obiceiul. Se roagă însă pe româneşte şi asta foarte rar, cam pe când merg la biserică, la înmormântări, de sărbători sau de Ziua Recoltei. Atunci spun "Tatăl Nostru" purtând cu fală costumul naţional unguresc. "Românii de aici se mai ţin de rude sau de religie. Numai asta îi uneşte. Altfel trăiesc o viaţă maghiarizată. Vorbesc limba, ascultă muzica, dansează Chiundaşul", zice Tunder, "Zâna Bună" cum sună pe româneşte numele ei.
La Doboli, doar Maria Vancsea, cântăreaţa de la biserică, mai poartă o ie românească croită de mâna ei, prin tinereţe. Pe ea nu au încercat maghiarii să o atragă la biserica lor – "acolo unde se zice politică", deşi cu alţi săteni au reşit să facă asta. În mare parte, zice ea, prin căsătoriile mixte. Aici, în Doboli, până şi ţiganii sunt maghiari. "La biserica ortodoxă trebuie să contribui şi tu cu ceva", zice Maria şi atunci ţiganii s-au trecut la catolici, de la care primesc bani, ajutor şi înţelegere. Iar când mor, mor pe ungureşte, la cimitirul lor.

POVESTEA "TURLELOR ÎN FORMĂ DE CEAPĂ"
Bisericile ortodoxe au deranjat mereu în zonă. Aceste "turle în formă de ceapă", cum au fost numite, nu au făcut decât să fie considerate "pumnale în inima" maghiarilor.
Şi ţiganii din Miercurea-Ciuc au fost atraşi înspre biserica catolică, însă mâna hotărâtă a episcopului Ioan Selejan i-a calmat. Locuiau la marginea oraşului în nişte barăci şi, seară de seară, fraţii episcopiei  le aduceau de mâncare, de îmbrăcat. O făceau pe ascuns, ca nu cumva să stârnească apele iar, pe când s-a aflat, imediat au apărut în ziare materiale despre "Părintele Ioan, Episcopul gunoaielor". Din 1994, de când a fost adus de la Ierusalim ca să fie episcop al Covasnei şi Harghitei, Ioan Selejan a construit 165 de altare bisericeşti în cele două judeţe, dintre care cinci mănăstiri şi două schituri. Când a venit pe acest teritoriu nu era decât o mănăstire. Drumul a fost anevoios, dar cu credinţă, voinţă şi multă "regie" episcopul şi-a consolidat misiunea.
La Izvorul Mureşului a clădit Mănăstirea "Adormirea Maicii Domnului" şi nu mare i-a fost mirarea când s-a trezit pe ziduri cu îndemnul dezarmant: "Plecaţi acasă, valahi împuţiţi!". La Doboşeni a restaurat o biserică distrusă prin anii ’40. Pe atunci se spune că autorităţile maghiare i-au chemat pe români cu hârleţul în faţa primăriei şi, crezând că e rost de muncă pentru ei, au venit cu toţii cărând în mâini ce li s-a cerut. Au aflat apoi că trebuie să meargă să-şi demoleze propria biserică. Peste ani, biserica a fost restaurată de Episcopie. "Era un fel de ladă de gunoi a satului. Acoperişul fusese tras de boi în jos, ferestrele sparte, era plină de gunoaie şi, pe când am început să le scoatem, într-un fel, am putut observa o radiografie a degradării. La pardoseală am găsit cutiile de conserve ruseşti, iar mai sus, în zona geamurilor, peturi de bere Tuborg."
La Vilac, în "Locul nou", a început să picteze o fostă biserică românească. Când a ajuns acolo mai trăia doar un român în sat. S-a bucurat că măcar aveau unde să tragă pictorii, dar pe când s-a săvârşit opera a murit şi "fratele român". Sunt biserici, zice Ioan Slejan, unde găseşti mai multe icoane decât credincioşi, însă nimic nu l-a impedicat pe episcop să ridice lăcaşe sfinte acolo unde a simţit o "limbă română încâlcită", dar bună de îndreptat.

LA MAGHIARĂ NU VIN COPIII ROMÂNI, VIN COPIII ORTODOCŞI
Pe când era mică şi mergea la şcoala în limba română, pe Maria Vancsea o strigau maghiarii bozgoriţă, adica "om fără ţară".
Din Doboli, la şcoala românească din satul Iacobeni merge o singură fată, a lui Ghiuri. Întrebată despre numărul copiilor români care învaţă în limba maghiară, profesoara de limba română din Plăieştii de Jos zice că nu le ştie numărul, dar că "la maghiară nu vin copiii români, vin copiii ortodocşi". Familia românului ortodox Ioan Radu şi-a dat toţi cei trei copii la maghiară pentru bani. Lunar, copiii care participă la orice formă de învăţământ în limba maghiară primesc din partea Guvernului Ungariei prin Fundaţia "Totul pentru şcoală", patronată de Kelemen Hunor, o bursă de 330 R0N. În zonă, românii mai glumesc uneori spunând că "aici sunt subvenţionaţi doar ţiganii, ungurii şi handicapaţii".

Procesul de motivare materială a învăţământului în limba maghiară îi vizează şi pe ceangăii din Moldova. Aceştia primesc, prin intermediul Asociaţiei Maghiarilor Ceangăi din Moldova (AMCM), cu sediul-mamă la Miercurea-Ciuc, o sponsorizare lunară considerabilă. Copiilor ceangăi din Moldova li se asigură şcolarizarea cu condiţia să vină, după terminarea celor opt clase, în secuime. Întreg mecanismul are de fapt în spate susţinerea preşedintelui Republicii Ungare, Sólyom László, care, cu prilejul unei vizite în zonă, a declarat că statul maghiar sprijină cu 3.000 de forinţi învăţământul cu predare în limba maghiară prin programul de burse intitulat "În limba maternă, la obârşie".

DESPRE ROMÂNI, PE UNGUREŞTE
În cele două judeţe trăiesc cam 80.000 de cetăţeni români. În timp, piuitul le-a fost calmat pe toate fronturile. Dacă în Miercurea-Ciuc nu mai există decât două instituţii de învăţământ în limba română, Colegiul Naţional "Octavian Goga" şi Şcoala Generală "Liviu Rebreanu", situaţia se aseamănă şi în ce priveşte dreptul la libera exprimare. În municipiul Topliţa, cu populaţie majoritar românească, s-au făcut presiuni vizibile pentru închiderea singurului radio românesc din Harghita, Radio Ardealul.

Directorul Ioan Platon se confruntă cu situaţia de a fi nevoit să-şi întrerupă emisia şi asta pentru că toate fondurile de publicitate şi sponsorizările se duc, în proporţie de 95%, către mass-media maghiare. "Desigur, deranjăm pentru că spunem lucrurilor pe nume. Şi anume că am luptat pentru drepturile românilor din această zonă, zonă în care, din păcate, românii sunt umiliţi şi terfeliţi. În Harghita românilor li se refuză poate cel mai important drept, şi anume dreptul la muncă. Vă este poate cunoscut faptul că pentru a putea munci în acest judeţ este obligatoriu să cunoşti şi limba maghiară. Ca atare, aceştia s-au exprimat în mai multe rânduri că vor face totul ca acest post de radio să fie desfiinţat. Desigur, nu pot să îi învinuiesc pe cei de la UPFR că ar fi marionetele liderilor UDMR. Însă stăruinţa acestora de a pune beţe-n roate singurului post de radio românesc din Harghita mi se pare nefirească. Mai ales în condiţiile în care aceştia au formulat iniţial împotriva noastră o plângere penală, şi aşa cum arată chiar ei Parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale.
De fapt se doreşte în continuare închiderea unicului radio românesc din Harghita, aşa cum, de altfel, au reuşit închiderea singurului săptămânal românesc, Realitatea Transilvană."

De partea cealaltă, imperiul media în limba maghiară îşi întinde braţele sub atenta oblăduire a lui Verestóy Attila şi a cumnatului său Ferenczy Károly. Printre achiziţiile de marcă ale lui Verestóy se numără cotidienele Új Magyar Szó, finanţat de subalternul său din uniune, Nagy Zsolt, suspendatul ministru al Comunicaţiilor, Erdelyi Riport, Kronika,  dar şi o bună parte din ziarele locale din Miercurea-Ciuc şi Odorheiu Secuiesc.

O INIMĂ UMILITĂ CU VICLEŞUG
În Harghita e greu să rămâi român. Gurile se dezleagă pe bucăţele şi, atunci când se pornesc, românii îşi varsă tot amarul. Mai în glumă, mai în serios, cineva spunea că aici sunt trei feluri de oameni. "Optimiştii care învaţă limba engleză, pesimiştii care învaţă maghiară şi realiştii care învaţă să trăiască printre ei."
E greu să nu te simţi incomod când opreşti maşina şi întrebi pe unde să o iei, iar răspunsul te exclude pe loc din limba ta. "Sfidarea lor este una politică şi culturală", spunea un profesor de istorie din zonă. Acaparează pe toate planurile, asimilează fără drept de apel. Când observi la fiecare pas steagurile Ungariei sau ale Ţinutului Secuiesc, când nici măcar semnul Poştei Române nu mai păstrează în acest colţ de ţară, înscripţia drapelului românesc. Când orice acţiune românească este criticată în presa locală maghiară drept eretică şi ofensatoare, când de Ziua Naţională a României autorităţile harghitene trimit coroane funerare prin emisari delegaţi în persoana şoferului de consiliu judeţean sau a femeii de serviciu din primărie. Sunt aspecte mocnite care nu pot decât să taseze o inimă de român umilită constant prin vicleşug, cu picătura.

"Deranjăm pentru că spunem lucrurilor pe nume. Că am luptat pentru drepturile românilor din această zonă, unde, din păcate, românii sunt umiliţi şi terfeliţi. În Harghita, românilor li se refuză poate cel mai important drept, dreptul la muncă"
Ioan Platon, directorul Radio Ardealul