Bucuresti
ION ILIESCU/Revoluţia din decembrie şi detractorii ei (I)
Fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, face unele comentarii pe marginea cărţii “De la regimul comunist la regimul Iliescu”, un volum de dialoguri între fostul şef al SRI, Virgil Măgureanu, şi istoricul A.M. Stoenescu. Prezentăm integral aceste comentarii, începând de astăzi.
17/02/2009 (Actualizat 7:00)
1751 vizite
În acest an vom aniversa 20 de ani de la Revoluţia din
decembrie 1989, care a determinat răsturnarea regimului dictatorial al lui N.
Ceauşescu şi trecerea României spre democraţie şi stat de drept. În tot acest răstimp
s-a desfăşurat o amplă campanie de contestare şi denigrare atât a Revoluţiei, cât şi a liderilor săi, nu
doar din partea nostalgicilor vechiului regim, ci şi a forţelor de dreapta, din
interior şi din afară.
În şirul lucrărilor apărute în ultimii ani, cu asemenea tendinţe, se înscrie şi cartea de dialoguri dintre V. Măgureanu şi A.M. Stoenescu, care îşi dezvăluie orientarea încă din titlu: "De la regimul comunist la regimul Iliescu (!!!)". Pe parcurs, autorii nu descifrează conţinutul aşa-zisului "regim Iliescu" - dar nota insinuantă este evidentă. De altfel, toată lucrarea, care pretinde a dori să restabilească "adevărul istoric", este de un partizanat politic evident, care reflectă opţiunile principalului autor - A.M. Stoenescu -, exprimate încă de pe vremea începutului afirmării sale ca ideolog al dreptei, în calitate de membru fondator şi lider al UFD, cât şi în scrierile sale despre istoria loviturilor de stat, în care a căutat să încadreze şi Revoluţia din decembrie 1989. Iar Virgil Măgureanu cuplează fără reţineri la toate insinuările şi tezele pretins teoretice ale protagonistului unei veritabile campanii de contestare a Revoluţiei din decembrie.
Întreaga "dezbatere" a celor doi este dominată de lansarea unor "teze", idei preconcepute, obsesii - considerate premise indubitabile, după care caută argumente, inclusiv forţarea faptelor, pentru a demonstra valabilitatea celor afirmate.
SPIONAJUL,LUAT PRIN SURPRINDERE
1. Pornind de la un fapt esenţial, caracteristic fenomenelor declanşate în 1989, şi anume că prăbuşirea regimului Ceauşescu a fost parte a unui proces amplu de disoluţie a unui sistem, sistemul "socialismului" de stat - în Uniunea Sovietică şi în ţările satelit din Europa -, autorii contestă caracterul autentic al revoltei populare în România, care a dus la înlăturarea lui Ceauşescu.
Concluzia lor este că "evenimentele din România din decembrie 1989 au fost planificate din exterior şi generate de acolo" şi că deci "teza revoltei spontane trebuie abandonată". În plus, autorii acordă un rol determinant serviciilor speciale, spionajului marilor puteri - atât din Vest, cât şi din fosta URSS - în declanşarea şi înfăptuirea prăbuşirii sistemului comunist.
V. Măgureanu afirmă explicit în cuvântul său înainte că dezintegrarea şi prăbuşirea regimurilor comuniste "au fost produse cu migală în laboratoarele ocultei mondiale", înţelegând prin aceasta "principalele servicii secrete". El atribuie, în acest sens, un rol determinant înţelegerilor de la Malta, "însoţite din umbră de acorduri corespunzătoare la nivelul celor mai redutabile servicii de informare din lume - CIA şi KGB". Mai mult, autorul "descoperă" că au contat prea puţin considerentele de natură ideologică... "dimpotrivă, a prevalat în mod absolut voinţa celor doi mari de a face să se prăbuşească întregul edificiu al regimurilor comuniste din Europa de Est".
Care este deosebirea dintre această abordare a celor doi şi aprecierile lui Nicolae Ceauşescu, care a vorbit aproape în aceiaşi termeni, respectiv că nu era vorba despre o răscoală populară generată de factori interni şi de nemulţumirea explozivă a populaţiei, ci despre acţiuni ale serviciilor de spionaj, ca şi calificarea lui Gorbaciov drept trădător şi agent secret al americanilor.
Poetul Evgenii Evtuşenco arată o mai mare înţelegere a fondului problemelor şi proceselor produse în 1989 decât cei doi "teoreticieni". La o dezbatere organizată la Torino în 2005 (la 20 de ani de la lansarea programului privind "Perestroika şi Glasnosti" şi la 15 ani de la prăbuşirea sistemului din ţările Europei Centrale şi de Est), el spunea că "Gorbaciov şi-a făcut iluzia că prin «Perestroika» va salva Uniunea Sovietică. Nu a reuşit acest lucru, dar a contribuit esenţial la salvarea păcii mondiale şi la încetarea războiului rece. În aceasta constă meritul său istoric!". Este fără îndoială mai aproape de adevăr această apreciere a poetului decât consideraţiile domnilor V. Măgureanu şi A.M. Stoenescu.
Pe această temă, a rolului serviciilor străine de spionaj atât în declanşarea şi dezvoltarea acţiunii de protest a timişorenilor, cât şi la Bucureşti, cu prilejul mitingului de la 21 decembrie, autorii desfăşoară o întreagă panoplie de afirmaţii, supoziţii combinate cu fapte reale, pentru a-şi susţine teza enunţată.
Fără a contesta prezenţa, întotdeauna, acolo unde au loc tensiuni şi stări conflictuale, a serviciilor de spionaj - este însă exagerat şi lipsit de temei să se atribuie acestora înfăptuirea unor transformări de o asemenea anvergură. Mai degrabă a existat sentimentul general că atât factorii politici, cât şi serviciile de spionaj au fost luate prin surprindere de dinamica proceselor de disoluţie din URSS şi ţările satelit. Acelaşi lucru a fost valabil şi pentru România, în ciuda faptului că Ceauşescu devenise o figură odioasă, chiar şi pentru cei care cu câţiva ani înainte îl încurajau şi îl aplaudau pentru poziţiile sale antisovietice.
Iar pentru un analist politic, cum se pretinde Măgureanu, şi un cercetător al istoriei recente, cum se vrea A.M. Stoenescu, este chiar surprinzătoare o asemenea abordare, profund subiectivă, arbitrară, lipsită de temei, privind un proces istoric de dimensiunea celui produs în 1989. În ce priveşte România, poziţia lor de contestare a caracterului profund popular al revoltei declanşate de timişoreni este de-a dreptul jignitoare şi capătă un caracter denigrator, antinaţional. Chiar şi ieşirea masivă în stradă a timişorenilor, în special a muncitorimii industriale, în ziua de 20 decembrie, când au proclamat "oraşul liber Timişoara" şi au adoptat primul document cu caracter
revoluţionar - Proclamaţia Frontului Democratic, ca şi cea a bucureştenilor (în special a muncitorilor de pe platformele industriale) din ziua de 22 decembrie, care l-a obligat pe Ceauşescu să fugă cu elicopterul de pe sediul Comitetului Central - cei doi autori le consideră rezultatul acţiunii unor "agitatori". Cum e posibil aşa ceva? Unde se aflau aceşti doi oameni în acele momente şi ce sentimente trăiau? Este uluitoare discrepanţa dintre starea de spirit pe care au trăit-o românii atunci (de entuziasm, euforie, satisfacţie şi solidaritate) şi afirmaţiile autorilor, care contestă caracterul spontan al mişcării populare din decembrie 1989!!! (considerând că această apreciere s-ar găsi doar în "cărţile lipsite de valoare ale lui Iliescu".) Asemenea afirmaţii pot fi puse doar pe seama orbirii unor oameni dominaţi de posibile frustrări şi resentimente.
ATACURI DENIGRATOARE
2. Mergând pe firul aceleiaşi construcţii mentale deformatoare, autorii continuă "scenariul" lor de-a dreptul obsesiv. Dacă serviciile străine "au planificat răsturnarea lui Ceauşescu" - este "limpede" că acestea au trebuit să planifice şi un "înlocuitor". Şi pentru Stoenescu - lucrul este evident - acesta nu putea fi decât Iliescu, "principala persoană pe care miza URSS". Teza este susţinută fără rezervă şi de Măgureanu, care "ştia" încă din anii '70 despre rolul ce îi era "rezervat" lui Iliescu... lucru intuit şi de Ceauşescu, care a luat în 1971 măsura de "marginalizare şi de ţinere sub control strict a lui Iliescu".
Ce se poate spune despre asemenea consideraţiuni ale celor doi autori? Pe de o parte, ei nu fac decât să reamintească fapte reale - înlăturarea mea în 1971 din funcţii politice centrale, "plimbarea" pe la Timişoara, Iaşi, Consiliul Naţional al Apelor, la Editura Tehnică, controlul tot mai strict exercitat de Securitate, ceea ce a avut ca urmare doar creşterea capitalului meu de popularitate. Însă toate aceste fapte (consemnate la vremea lor şi la Europa liberă şi în presa străină) sunt enunţate într-un anumit context şi "speculate" mai ales de A.M. Stoenescu cu argumente că: "Iliescu era omul sovieticilor". El nu face decât să se asocieze şi să reia seria atacurilor denigratoare şi a calomniilor de acest fel, debitate la adresa mea după 1989. Se cunoaşte, spre exemplu, campania susţinută în acest sens, timp de câţiva ani, de Sorin Roşca Stănescu în ziarul Ziua - "Iliescu - KGB", folosindu-se şi de falsuri, care ar fi trebuit să "demonstreze" asemenea legături (Măgureanu are pertinenţa să menţioneze caracterul murdar al acestei acţiuni a lui Sorin Roşca Stănescu). De altfel, l-am şi dat în judecată pe S.R. Stănescu pentru această mârşăvie (singurul proces pe care l-am intentat unor calomniatori!). Unii continuă şi astăzi să menţină, în forme diferite, acest stigmat lipsit de orice suport faptic.
RELAŢIA CU SOVIETICII;O OBSESIE
3. Mergând pe aceeaşi linie, Stoenescu vădeşte o veritabilă obsesie, încercând "să demonstreze" relaţiile mele cu sovieticii. El încearcă "să descopere" convorbiri telefonice pe care le-aş fi avut în ziua de 22 decembrie şi zilele următoare - fie cu Ambasada URSS, fie chiar cu Gorbaciov.
Astfel, el afirmă că eu aş fi dat un telefon la Ambasada URSS de acasă, în ziua de 22 decembrie, după ce am plecat din Casa Scânteii, înainte de a merge la Televiziune. Este vorba despre o născocire gratuită, fără nici un fel de suport. Plecând de la Casa Scânteii, am fost însoţit de mai mulţi colaboratori de la Editura Tehnică şi din Consiliul Culturii. Am trecut pe acasă doar pentru a-mi parca maşina în curte. Am refuzat invitaţia soţiei de a intra în casă pentru a mânca ceva şi am plecat spre Televiziune, însoţit de cei care veniseră cu mine de la Casa Scânteii.
Însă Stoenescu perseverează pe această idee şi lansează o altă minciună: cum că eu aş fi uitat pe biroul preşedintelui Televiziunii, la etajul XI, o agendă, în care aş fi avut consemnat... pe ziua de 22 decembrie, "telefonat Ambasada URSS". Pentru confirmare, el apelează la unele persoane din Televiziune, care ar fi văzut această agendă (Răzvan Theodorescu, Mihai Tatulici şi R.G. Serafim). Este o minciună cusută cu aţă albă. Nici unul dintre aceştia nu erau atunci, la 22 decembrie, în conducerea Televiziunii (preşedinte era Petre Constantin şi vicepreşedinte - Puşcaşu) şi nu i-am întâlnit nici când am apărut în Studioul 4, după-amiază, nici în seara de 22 decembrie, când a fost redactat, la etajul XI, Comunicatul către ţară. Deci, nu aveau cum să confirme ceva în legătură cu prezenţa mea la Televiziune în ziua de 22 decembrie 1989. Iar eu nu purtam la mine o astfel de agendă, în care să fac asemenea însemnări. Nu am folosit aşa ceva, chiar şi din prudenţa pe care mi-o impunea statutul în care mă aflam - supravegherea şi urmărirea insistentă exercitate asupra mea din 1971.
V. Măgureanu greşeşte, căutând să-i fie pe plac lui A.M. Stoenescu, acceptând elucubraţiile acestuia. Am în vedere replica sa la întrebarea insidioasă a lui Stoenescu: "De ce dorea Iliescu să ia legătura cu ambasada" ("dorinţă" inventată de Stoenescu, fără legătură cu adevărul), V. Măgureanu cade în capcana interlocutorului, spunând că, probabil, "susţinerea de acolo" (?)... îi putea oferi "un început de legitimitate". (Măgureanu nu ar fi avut nici un motiv să creadă o asemenea născocire!). Stoenescu încearcă să dea şi o explicaţie speculaţiilor sale: probabil că Iliescu avea rezervat "un anume rol" - în planurile sovieticilor (participarea la o transformare de tip "perestroică") - şi că aş fi fost obligat deci "să raportez" că lucrurile au luat o altă turnură! Este o scenarită de prost gust; asta nu este istorie, domnule Stoenescu, ci altceva!
"NU S-A ÎNCERCAT NICI MĂCAR RECRUTAREA MEA"
4. Pentru a pune capăt tuturor acestor insinuări şi campanii calomniatoare afirm cu tărie că nu am fost niciodată marioneta nimănui, nici din interior, nici din afară. Toţi cei care m-au cunoscut ştiu că am avut întotdeauna o atitudine demnă, verticală, fără concesii. Am fost, în felul meu, un nonconformist, nu am acceptat nici un fel de "ploconeli" faţă de nimeni. De aceea, am devenit incomod în momentul declanşării cultului personalităţii lui Ceauşescu - şi am fost înlăturat. Nu am ezitat să-mi exprim opiniile, ceea ce m-a şi costat. Am luat apărarea unor oameni în faţa abuzurilor unor indivizi obtuzi, chiar şi din Securitate, intrând deseori în stări conflictuale. Resping toate speculaţiile şi afirmaţiile calomniatoare din partea unor denigratori, care şi-au făcut o profesiune din această practică nedemnă. Declar, cu toată vehemenţa, că nici nu s-a încercat măcar recrutarea mea în vreun fel din partea vreunui serviciu de spionaj şi nu aş fi acceptat asemenea relaţii - nici cu servicii din Est, nici din Vest. Resping cu hotărâre orice încercare de a-mi atribui fapte inventate.
O SINGURĂ CONVORBIRE - LA AMBASADA URSS
5. Revenind la tema telefoanelor, în seara de 22 decembrie, în timp ce lucram într-un birou de la etajul al III-lea din clădirea CC al PCR la redactarea documentului, devenit Comunicatul către ţară al CFSN, am avut o convorbire telefonică (pe care nu eu am iniţiat-o) cu un locţiitor al ambasadorului URSS, de faţă cu toţi cei care se aflau atunci în biroul respectiv. A fost singura mea convorbire cu Ambasada URSS în acele zile. De asemenea, pentru prima oară am vorbit la telefon cu Gorbaciov (pe care, în ciuda tuturor fabulaţiilor, nu-l cunoscusem înainte), la 27 decembrie, în timp ce se desfăşura prima şedinţă cu cei 39 de membri ai CFSN, enumeraţi în Comunicatul CFSN din noaptea de 22 decembrie. Cu acest prilej, ne-a felicitat pentru victoria Revoluţiei române şi m-a informat despre vizita pe care o va întreprinde la Bucureşti Eduard Şevarnadze. Nu am avut o altă convorbire cu Gorbaciov nici înainte, nici după. Din sediul MApN nu am vorbit la telefon cu nimeni! Eram însă informaţi de convorbirile purtate de cei din MStM cu reprezentanţii Tratatului de la Varşovia. Constat că şi autorii cărţii au renunţat la minciuna care s-a vehiculat de către unii, cum că noi (cei din CFSN) am fi solicitat o intervenţie din partea URSS pentru a lichida diversiunea cu "teroriştii". De altfel, această fabulaţie a fost respinsă public atât de Gorbaciov, cât şi de alţi reprezentanţi ai URSS (Şevarnadze, Aboimov), care au declarat că "nici românii nu ne-au cerut aşa ceva", iar "noi am decis să nu mai intervenim în treburile interne ale altora!".
În schimb, au apărut apoi informaţii (despre care nu ştiam atunci) că americanii (James Baker, secretar de stat, prin intermediul ambasadorului SUA la Moscova, Mattlock) s-au adresat la MAE sovietic în ziua de 24 decembrie 1989, pentru a le comunica faptul că "ei nu ar avea nici o obiecţie dacă URSS ar interveni în România, pentru a pune capăt vărsării de sânge" - la care atât Şevarnadze, cât şi adjunctul său, Aboimov, au răspuns cu vehemenţă, considerând aceasta drept o provocare din partea americană, implicată atunci într-o intervenţie în Panama. Relatări despre acest fapt au apărut în cartea "La cele mai înalte nivele", a doi analişti politici americani - M. Beschloss şi S. Talbott.
DIVERSIUNEA TERORISTĂ
6. Autorii caută explicaţii în legătură cu diversiunea teroristă declanşată în sediul Comitetului Central în seara de 22 decembrie, în jurul orei 18:30, obiect al celor mai multe din fabulaţii.
Cândva, se lansase o întrebare retorică, cu tâlc: "De ce nu s-a tras asupra balconului, atunci când vorbeau unii din viitorii lideri ai CFSN?", lăsând să planeze o suspiciune, omiţând conştient faptul că din balcon s-a vorbit mai devreme ( eu - în jurul orei 17:00-17:30), în timp ce diversiunea militară a apărut după ora 18:30. A.M. Stoenescu mai introduce o fabulaţie - cum că Sergiu Nicolaescu ar fi venit în biroul în care lucram noi, anunţându-ne că ar fi minată clădirea CC, că s-ar fi găsit bombe în subsol - pentru a ne convinge să părăsim clădirea; şi că după ce Sergiu Nicolaescu ne-a scos afară a început să se tragă! Nu ştiu ce-i aparţine lui Sergiu Nicolaescu din această poveste. Ea însă este neadevărată.
Asupra biroului nostru s-a tras în jurul orei 18:30. Nu redactasem nici jumătate din text. Am părăsit biroul şi apoi şi clădirea - sub foc. Eu am reuşit să ies, împreună cu Gelu Voican Voiculescu şi cu Mihai Ispas, prin poarta D, pe lângă Sala Omnia. Am ieşit în Strada Oneşti - unde se trăgea dinspre Palatul Consiliului de Stat (fost Palat Regal) - şi de acolo în bulevard, de unde un taximetrist amabil ne-a dus la MApN, în Drumul Taberei.
În legătură cu această diversiune, care a produs o stare de panică şi s-a soldat cu atâtea victime şi distrugeri, A.M. Stoenescu construieşte un întreg scenariu, pornind de la o speculaţie: că în sediul CC apăruseră două grupuri concurente - grupul lui Verdeţ, sprijinit de generalii Guşă şi Vlad, şi grupul lui Iliescu. Şi că lupta pentru putere dintre aceste două grupuri ar fi fost cauza declanşării diversiunii teroriste. Prezintă, chiar, două variante:
Diversiunea teroristă ar fi fost acţiunea unor ofiţeri din structuri speciale (autorul presupune că ar fi vorba despre DIA, din cadrul armatei). Că aceştia ar fi acţionat pe baza ordinelor date dinainte de Ceauşescu şi că apoi s-au pus în slujba grupului Verdeţ. A doua variantă: grupul respectiv ar fi acţionat în slujba stabilizării puterii grupării lui Iliescu (fiind, cumva, dirijat de generalii Stănculescu şi Militaru).
Ambele variante sunt simple speculaţii, fără suport faptic.
Eu nu am avut cunoştinţă de existenţa, în diferite încăperi din clădirea CC, a unor grupuri şi a unor discuţii privind formule posibile de "guvern". Când am sosit, în jurul orei 17:00, în clădirea CC, am fost primit de foarte mulţi din cei prezenţi cu simpatie. Am fost îndrumat spre balcon, de unde m-am adresat mulţimii. Nu ştiam cine mai luase cuvântul din balcon şi ce reacţii s-au înregistrat. Personal, am constatat o primire aprobatoare, călduroasă. Un singur amănunt mi-l amintesc: vorbind despre nevoia organizării de alegeri libere (se insista pentru o dată cât mai apropiată), Ion Caramitru - aflat în apropiere - a sugerat luna aprilie, luna Paştilor, aceasta semnificând ideea de renaştere. Aşa s-a introdus şi în Comunicatul CFSN, la punctul 2 din program ("organizarea de alegeri libere în luna aprilie").
După ieşirea din balcon, am constatat că nu se poate discuta nimic, cu nimeni. Era o înghesuială şi o hărmălaie generală - atât în biroul lui Ceauşescu, la etajul I, cât şi în sala mare de la etajul al doilea. Am reuşit să găsim un birou liber la etajul al treilea. Eram circa 10-15 persoane. în acest cadru am început să discutăm despre nevoia unei Proclamaţii către ţară, cu elemente programatice - privind obiectivele Revoluţiei şi am început redactarea ei, eu preluând idei de la cei prezenţi (Bârlădeanu, Brucan, Mazilu, Petre Roman etc). În acest context, am fost întrerupţi de rafala care a lovit fereastra noastră - de undeva de deasupra, dinspre aripa paralelă a clădirii.
Deci, eu cel puţin, în acel moment, nu ştiam nimic despre alte grupuri, din alte birouri. Nu am avut deloc percepţia unei competiţii cu cineva anume. În toată perioada, de la apariţia la Televiziune la amiază, apoi, în sediul CC până la declanşarea acţiunii armate în sediul MApN, după aceea şi în noaptea de 22 în Televiziune, ca şi în zilele următoare - nu am avut controverse cu nimeni, contestări, sau conflicte de vreun fel. Pe Verdeţ l-am întâlnit ulterior, în clădirea Televiziunii. Nu am avut nici o altercaţie sau discuţie în legătură cu ceea ce se petrecuse în ziua de 22 decembrie în sediul CC, ci despre preocuparea pentru asigurarea normalităţii în ţară.
Or, atât A. M. Stoenescu, cât şi Măgureanu susţin cu vehemenţă că ar fi avut loc o "bătălie pentru putere" între cele două grupări şi că aceasta a fost "sursa diversiunii teroriste"! Este o afirmaţie gratuită, fără suport în realitate.
“Nu am fost niciodată marioneta nimănui, nici din interior, nici din afară. Toţi cei care m-au cunoscut ştiu că am avut întotdeauna o atitudine demnă, verticală, fără concesii. Am fost, în felul meu, un nonconformist, nu am acceptat nici un fel de “ploconeli” faţă de nimeni.”
Ion Iliescu
RETICENT LA SPECULAŢII
7. Nu mă pot pronunţa asupra supoziţiilor, rod al unor speculaţii din partea ambilor autori, privind iniţierea diversiunii teroriste. Ei exclud implicarea în această acţiune a oricăror structuri din securitate; în schimb, consideră ca cea mai plauzibilă implicarea unor structuri din armată, dând aproape certă implicarea DIA, de sub conducerea viceamiralului Dinu. Ei presupun că această acţiune a fost gândită şi planificată dinainte.
În acest scop, consideră că generalul Stănculescu era în temă, ca şi alţi ofiţeri superiori din MStM (în special generalul Eftimescu). Multe din elementele faptice (inclusiv trimiterea în noaptea de 22 decembrie a unui elicopter, fără însemne, pentru a ataca televiziunea, sub pretextul că ar fi ocupată de terorişti), (episod pe care l-am trăit în Televiziune - la etajul XI) sunt reale. Aviatorul aflat în elicopterul care a atacat Televiziunea în noaptea de 22 decembrie 1989 a declarat, în cadrul unei deazbateri organizate la Institutul Revoluţiei Române, că a primit ordin expres din partea conducerii aviaţiei Militare să atace clădirea TVR care ar fi fost ocupată de terorişti.
(Va urma)
În şirul lucrărilor apărute în ultimii ani, cu asemenea tendinţe, se înscrie şi cartea de dialoguri dintre V. Măgureanu şi A.M. Stoenescu, care îşi dezvăluie orientarea încă din titlu: "De la regimul comunist la regimul Iliescu (!!!)". Pe parcurs, autorii nu descifrează conţinutul aşa-zisului "regim Iliescu" - dar nota insinuantă este evidentă. De altfel, toată lucrarea, care pretinde a dori să restabilească "adevărul istoric", este de un partizanat politic evident, care reflectă opţiunile principalului autor - A.M. Stoenescu -, exprimate încă de pe vremea începutului afirmării sale ca ideolog al dreptei, în calitate de membru fondator şi lider al UFD, cât şi în scrierile sale despre istoria loviturilor de stat, în care a căutat să încadreze şi Revoluţia din decembrie 1989. Iar Virgil Măgureanu cuplează fără reţineri la toate insinuările şi tezele pretins teoretice ale protagonistului unei veritabile campanii de contestare a Revoluţiei din decembrie.
Întreaga "dezbatere" a celor doi este dominată de lansarea unor "teze", idei preconcepute, obsesii - considerate premise indubitabile, după care caută argumente, inclusiv forţarea faptelor, pentru a demonstra valabilitatea celor afirmate.
SPIONAJUL,LUAT PRIN SURPRINDERE
1. Pornind de la un fapt esenţial, caracteristic fenomenelor declanşate în 1989, şi anume că prăbuşirea regimului Ceauşescu a fost parte a unui proces amplu de disoluţie a unui sistem, sistemul "socialismului" de stat - în Uniunea Sovietică şi în ţările satelit din Europa -, autorii contestă caracterul autentic al revoltei populare în România, care a dus la înlăturarea lui Ceauşescu.
Concluzia lor este că "evenimentele din România din decembrie 1989 au fost planificate din exterior şi generate de acolo" şi că deci "teza revoltei spontane trebuie abandonată". În plus, autorii acordă un rol determinant serviciilor speciale, spionajului marilor puteri - atât din Vest, cât şi din fosta URSS - în declanşarea şi înfăptuirea prăbuşirii sistemului comunist.
V. Măgureanu afirmă explicit în cuvântul său înainte că dezintegrarea şi prăbuşirea regimurilor comuniste "au fost produse cu migală în laboratoarele ocultei mondiale", înţelegând prin aceasta "principalele servicii secrete". El atribuie, în acest sens, un rol determinant înţelegerilor de la Malta, "însoţite din umbră de acorduri corespunzătoare la nivelul celor mai redutabile servicii de informare din lume - CIA şi KGB". Mai mult, autorul "descoperă" că au contat prea puţin considerentele de natură ideologică... "dimpotrivă, a prevalat în mod absolut voinţa celor doi mari de a face să se prăbuşească întregul edificiu al regimurilor comuniste din Europa de Est".
Care este deosebirea dintre această abordare a celor doi şi aprecierile lui Nicolae Ceauşescu, care a vorbit aproape în aceiaşi termeni, respectiv că nu era vorba despre o răscoală populară generată de factori interni şi de nemulţumirea explozivă a populaţiei, ci despre acţiuni ale serviciilor de spionaj, ca şi calificarea lui Gorbaciov drept trădător şi agent secret al americanilor.
Poetul Evgenii Evtuşenco arată o mai mare înţelegere a fondului problemelor şi proceselor produse în 1989 decât cei doi "teoreticieni". La o dezbatere organizată la Torino în 2005 (la 20 de ani de la lansarea programului privind "Perestroika şi Glasnosti" şi la 15 ani de la prăbuşirea sistemului din ţările Europei Centrale şi de Est), el spunea că "Gorbaciov şi-a făcut iluzia că prin «Perestroika» va salva Uniunea Sovietică. Nu a reuşit acest lucru, dar a contribuit esenţial la salvarea păcii mondiale şi la încetarea războiului rece. În aceasta constă meritul său istoric!". Este fără îndoială mai aproape de adevăr această apreciere a poetului decât consideraţiile domnilor V. Măgureanu şi A.M. Stoenescu.
Pe această temă, a rolului serviciilor străine de spionaj atât în declanşarea şi dezvoltarea acţiunii de protest a timişorenilor, cât şi la Bucureşti, cu prilejul mitingului de la 21 decembrie, autorii desfăşoară o întreagă panoplie de afirmaţii, supoziţii combinate cu fapte reale, pentru a-şi susţine teza enunţată.
Fără a contesta prezenţa, întotdeauna, acolo unde au loc tensiuni şi stări conflictuale, a serviciilor de spionaj - este însă exagerat şi lipsit de temei să se atribuie acestora înfăptuirea unor transformări de o asemenea anvergură. Mai degrabă a existat sentimentul general că atât factorii politici, cât şi serviciile de spionaj au fost luate prin surprindere de dinamica proceselor de disoluţie din URSS şi ţările satelit. Acelaşi lucru a fost valabil şi pentru România, în ciuda faptului că Ceauşescu devenise o figură odioasă, chiar şi pentru cei care cu câţiva ani înainte îl încurajau şi îl aplaudau pentru poziţiile sale antisovietice.
Iar pentru un analist politic, cum se pretinde Măgureanu, şi un cercetător al istoriei recente, cum se vrea A.M. Stoenescu, este chiar surprinzătoare o asemenea abordare, profund subiectivă, arbitrară, lipsită de temei, privind un proces istoric de dimensiunea celui produs în 1989. În ce priveşte România, poziţia lor de contestare a caracterului profund popular al revoltei declanşate de timişoreni este de-a dreptul jignitoare şi capătă un caracter denigrator, antinaţional. Chiar şi ieşirea masivă în stradă a timişorenilor, în special a muncitorimii industriale, în ziua de 20 decembrie, când au proclamat "oraşul liber Timişoara" şi au adoptat primul document cu caracter
revoluţionar - Proclamaţia Frontului Democratic, ca şi cea a bucureştenilor (în special a muncitorilor de pe platformele industriale) din ziua de 22 decembrie, care l-a obligat pe Ceauşescu să fugă cu elicopterul de pe sediul Comitetului Central - cei doi autori le consideră rezultatul acţiunii unor "agitatori". Cum e posibil aşa ceva? Unde se aflau aceşti doi oameni în acele momente şi ce sentimente trăiau? Este uluitoare discrepanţa dintre starea de spirit pe care au trăit-o românii atunci (de entuziasm, euforie, satisfacţie şi solidaritate) şi afirmaţiile autorilor, care contestă caracterul spontan al mişcării populare din decembrie 1989!!! (considerând că această apreciere s-ar găsi doar în "cărţile lipsite de valoare ale lui Iliescu".) Asemenea afirmaţii pot fi puse doar pe seama orbirii unor oameni dominaţi de posibile frustrări şi resentimente.
La 20 decembrie 1989, Timişoara a fost declarată “oraş liber”, iar timişorenii au adoptat primul document cu caracter revoluţionar
ATACURI DENIGRATOARE
2. Mergând pe firul aceleiaşi construcţii mentale deformatoare, autorii continuă "scenariul" lor de-a dreptul obsesiv. Dacă serviciile străine "au planificat răsturnarea lui Ceauşescu" - este "limpede" că acestea au trebuit să planifice şi un "înlocuitor". Şi pentru Stoenescu - lucrul este evident - acesta nu putea fi decât Iliescu, "principala persoană pe care miza URSS". Teza este susţinută fără rezervă şi de Măgureanu, care "ştia" încă din anii '70 despre rolul ce îi era "rezervat" lui Iliescu... lucru intuit şi de Ceauşescu, care a luat în 1971 măsura de "marginalizare şi de ţinere sub control strict a lui Iliescu".
Ce se poate spune despre asemenea consideraţiuni ale celor doi autori? Pe de o parte, ei nu fac decât să reamintească fapte reale - înlăturarea mea în 1971 din funcţii politice centrale, "plimbarea" pe la Timişoara, Iaşi, Consiliul Naţional al Apelor, la Editura Tehnică, controlul tot mai strict exercitat de Securitate, ceea ce a avut ca urmare doar creşterea capitalului meu de popularitate. Însă toate aceste fapte (consemnate la vremea lor şi la Europa liberă şi în presa străină) sunt enunţate într-un anumit context şi "speculate" mai ales de A.M. Stoenescu cu argumente că: "Iliescu era omul sovieticilor". El nu face decât să se asocieze şi să reia seria atacurilor denigratoare şi a calomniilor de acest fel, debitate la adresa mea după 1989. Se cunoaşte, spre exemplu, campania susţinută în acest sens, timp de câţiva ani, de Sorin Roşca Stănescu în ziarul Ziua - "Iliescu - KGB", folosindu-se şi de falsuri, care ar fi trebuit să "demonstreze" asemenea legături (Măgureanu are pertinenţa să menţioneze caracterul murdar al acestei acţiuni a lui Sorin Roşca Stănescu). De altfel, l-am şi dat în judecată pe S.R. Stănescu pentru această mârşăvie (singurul proces pe care l-am intentat unor calomniatori!). Unii continuă şi astăzi să menţină, în forme diferite, acest stigmat lipsit de orice suport faptic.
RELAŢIA CU SOVIETICII;O OBSESIE
3. Mergând pe aceeaşi linie, Stoenescu vădeşte o veritabilă obsesie, încercând "să demonstreze" relaţiile mele cu sovieticii. El încearcă "să descopere" convorbiri telefonice pe care le-aş fi avut în ziua de 22 decembrie şi zilele următoare - fie cu Ambasada URSS, fie chiar cu Gorbaciov.
Astfel, el afirmă că eu aş fi dat un telefon la Ambasada URSS de acasă, în ziua de 22 decembrie, după ce am plecat din Casa Scânteii, înainte de a merge la Televiziune. Este vorba despre o născocire gratuită, fără nici un fel de suport. Plecând de la Casa Scânteii, am fost însoţit de mai mulţi colaboratori de la Editura Tehnică şi din Consiliul Culturii. Am trecut pe acasă doar pentru a-mi parca maşina în curte. Am refuzat invitaţia soţiei de a intra în casă pentru a mânca ceva şi am plecat spre Televiziune, însoţit de cei care veniseră cu mine de la Casa Scânteii.
Însă Stoenescu perseverează pe această idee şi lansează o altă minciună: cum că eu aş fi uitat pe biroul preşedintelui Televiziunii, la etajul XI, o agendă, în care aş fi avut consemnat... pe ziua de 22 decembrie, "telefonat Ambasada URSS". Pentru confirmare, el apelează la unele persoane din Televiziune, care ar fi văzut această agendă (Răzvan Theodorescu, Mihai Tatulici şi R.G. Serafim). Este o minciună cusută cu aţă albă. Nici unul dintre aceştia nu erau atunci, la 22 decembrie, în conducerea Televiziunii (preşedinte era Petre Constantin şi vicepreşedinte - Puşcaşu) şi nu i-am întâlnit nici când am apărut în Studioul 4, după-amiază, nici în seara de 22 decembrie, când a fost redactat, la etajul XI, Comunicatul către ţară. Deci, nu aveau cum să confirme ceva în legătură cu prezenţa mea la Televiziune în ziua de 22 decembrie 1989. Iar eu nu purtam la mine o astfel de agendă, în care să fac asemenea însemnări. Nu am folosit aşa ceva, chiar şi din prudenţa pe care mi-o impunea statutul în care mă aflam - supravegherea şi urmărirea insistentă exercitate asupra mea din 1971.
V. Măgureanu greşeşte, căutând să-i fie pe plac lui A.M. Stoenescu, acceptând elucubraţiile acestuia. Am în vedere replica sa la întrebarea insidioasă a lui Stoenescu: "De ce dorea Iliescu să ia legătura cu ambasada" ("dorinţă" inventată de Stoenescu, fără legătură cu adevărul), V. Măgureanu cade în capcana interlocutorului, spunând că, probabil, "susţinerea de acolo" (?)... îi putea oferi "un început de legitimitate". (Măgureanu nu ar fi avut nici un motiv să creadă o asemenea născocire!). Stoenescu încearcă să dea şi o explicaţie speculaţiilor sale: probabil că Iliescu avea rezervat "un anume rol" - în planurile sovieticilor (participarea la o transformare de tip "perestroică") - şi că aş fi fost obligat deci "să raportez" că lucrurile au luat o altă turnură! Este o scenarită de prost gust; asta nu este istorie, domnule Stoenescu, ci altceva!
"NU S-A ÎNCERCAT NICI MĂCAR RECRUTAREA MEA"
4. Pentru a pune capăt tuturor acestor insinuări şi campanii calomniatoare afirm cu tărie că nu am fost niciodată marioneta nimănui, nici din interior, nici din afară. Toţi cei care m-au cunoscut ştiu că am avut întotdeauna o atitudine demnă, verticală, fără concesii. Am fost, în felul meu, un nonconformist, nu am acceptat nici un fel de "ploconeli" faţă de nimeni. De aceea, am devenit incomod în momentul declanşării cultului personalităţii lui Ceauşescu - şi am fost înlăturat. Nu am ezitat să-mi exprim opiniile, ceea ce m-a şi costat. Am luat apărarea unor oameni în faţa abuzurilor unor indivizi obtuzi, chiar şi din Securitate, intrând deseori în stări conflictuale. Resping toate speculaţiile şi afirmaţiile calomniatoare din partea unor denigratori, care şi-au făcut o profesiune din această practică nedemnă. Declar, cu toată vehemenţa, că nici nu s-a încercat măcar recrutarea mea în vreun fel din partea vreunui serviciu de spionaj şi nu aş fi acceptat asemenea relaţii - nici cu servicii din Est, nici din Vest. Resping cu hotărâre orice încercare de a-mi atribui fapte inventate.
O SINGURĂ CONVORBIRE - LA AMBASADA URSS
5. Revenind la tema telefoanelor, în seara de 22 decembrie, în timp ce lucram într-un birou de la etajul al III-lea din clădirea CC al PCR la redactarea documentului, devenit Comunicatul către ţară al CFSN, am avut o convorbire telefonică (pe care nu eu am iniţiat-o) cu un locţiitor al ambasadorului URSS, de faţă cu toţi cei care se aflau atunci în biroul respectiv. A fost singura mea convorbire cu Ambasada URSS în acele zile. De asemenea, pentru prima oară am vorbit la telefon cu Gorbaciov (pe care, în ciuda tuturor fabulaţiilor, nu-l cunoscusem înainte), la 27 decembrie, în timp ce se desfăşura prima şedinţă cu cei 39 de membri ai CFSN, enumeraţi în Comunicatul CFSN din noaptea de 22 decembrie. Cu acest prilej, ne-a felicitat pentru victoria Revoluţiei române şi m-a informat despre vizita pe care o va întreprinde la Bucureşti Eduard Şevarnadze. Nu am avut o altă convorbire cu Gorbaciov nici înainte, nici după. Din sediul MApN nu am vorbit la telefon cu nimeni! Eram însă informaţi de convorbirile purtate de cei din MStM cu reprezentanţii Tratatului de la Varşovia. Constat că şi autorii cărţii au renunţat la minciuna care s-a vehiculat de către unii, cum că noi (cei din CFSN) am fi solicitat o intervenţie din partea URSS pentru a lichida diversiunea cu "teroriştii". De altfel, această fabulaţie a fost respinsă public atât de Gorbaciov, cât şi de alţi reprezentanţi ai URSS (Şevarnadze, Aboimov), care au declarat că "nici românii nu ne-au cerut aşa ceva", iar "noi am decis să nu mai intervenim în treburile interne ale altora!".
În schimb, au apărut apoi informaţii (despre care nu ştiam atunci) că americanii (James Baker, secretar de stat, prin intermediul ambasadorului SUA la Moscova, Mattlock) s-au adresat la MAE sovietic în ziua de 24 decembrie 1989, pentru a le comunica faptul că "ei nu ar avea nici o obiecţie dacă URSS ar interveni în România, pentru a pune capăt vărsării de sânge" - la care atât Şevarnadze, cât şi adjunctul său, Aboimov, au răspuns cu vehemenţă, considerând aceasta drept o provocare din partea americană, implicată atunci într-o intervenţie în Panama. Relatări despre acest fapt au apărut în cartea "La cele mai înalte nivele", a doi analişti politici americani - M. Beschloss şi S. Talbott.
Ion Iliescu, Petre Roman şi alţi revoluţionari, în sediul Comitetului Central, la 22 decembrie
DIVERSIUNEA TERORISTĂ
6. Autorii caută explicaţii în legătură cu diversiunea teroristă declanşată în sediul Comitetului Central în seara de 22 decembrie, în jurul orei 18:30, obiect al celor mai multe din fabulaţii.
Cândva, se lansase o întrebare retorică, cu tâlc: "De ce nu s-a tras asupra balconului, atunci când vorbeau unii din viitorii lideri ai CFSN?", lăsând să planeze o suspiciune, omiţând conştient faptul că din balcon s-a vorbit mai devreme ( eu - în jurul orei 17:00-17:30), în timp ce diversiunea militară a apărut după ora 18:30. A.M. Stoenescu mai introduce o fabulaţie - cum că Sergiu Nicolaescu ar fi venit în biroul în care lucram noi, anunţându-ne că ar fi minată clădirea CC, că s-ar fi găsit bombe în subsol - pentru a ne convinge să părăsim clădirea; şi că după ce Sergiu Nicolaescu ne-a scos afară a început să se tragă! Nu ştiu ce-i aparţine lui Sergiu Nicolaescu din această poveste. Ea însă este neadevărată.
Asupra biroului nostru s-a tras în jurul orei 18:30. Nu redactasem nici jumătate din text. Am părăsit biroul şi apoi şi clădirea - sub foc. Eu am reuşit să ies, împreună cu Gelu Voican Voiculescu şi cu Mihai Ispas, prin poarta D, pe lângă Sala Omnia. Am ieşit în Strada Oneşti - unde se trăgea dinspre Palatul Consiliului de Stat (fost Palat Regal) - şi de acolo în bulevard, de unde un taximetrist amabil ne-a dus la MApN, în Drumul Taberei.
În legătură cu această diversiune, care a produs o stare de panică şi s-a soldat cu atâtea victime şi distrugeri, A.M. Stoenescu construieşte un întreg scenariu, pornind de la o speculaţie: că în sediul CC apăruseră două grupuri concurente - grupul lui Verdeţ, sprijinit de generalii Guşă şi Vlad, şi grupul lui Iliescu. Şi că lupta pentru putere dintre aceste două grupuri ar fi fost cauza declanşării diversiunii teroriste. Prezintă, chiar, două variante:
Diversiunea teroristă ar fi fost acţiunea unor ofiţeri din structuri speciale (autorul presupune că ar fi vorba despre DIA, din cadrul armatei). Că aceştia ar fi acţionat pe baza ordinelor date dinainte de Ceauşescu şi că apoi s-au pus în slujba grupului Verdeţ. A doua variantă: grupul respectiv ar fi acţionat în slujba stabilizării puterii grupării lui Iliescu (fiind, cumva, dirijat de generalii Stănculescu şi Militaru).
Ambele variante sunt simple speculaţii, fără suport faptic.
Eu nu am avut cunoştinţă de existenţa, în diferite încăperi din clădirea CC, a unor grupuri şi a unor discuţii privind formule posibile de "guvern". Când am sosit, în jurul orei 17:00, în clădirea CC, am fost primit de foarte mulţi din cei prezenţi cu simpatie. Am fost îndrumat spre balcon, de unde m-am adresat mulţimii. Nu ştiam cine mai luase cuvântul din balcon şi ce reacţii s-au înregistrat. Personal, am constatat o primire aprobatoare, călduroasă. Un singur amănunt mi-l amintesc: vorbind despre nevoia organizării de alegeri libere (se insista pentru o dată cât mai apropiată), Ion Caramitru - aflat în apropiere - a sugerat luna aprilie, luna Paştilor, aceasta semnificând ideea de renaştere. Aşa s-a introdus şi în Comunicatul CFSN, la punctul 2 din program ("organizarea de alegeri libere în luna aprilie").
După ieşirea din balcon, am constatat că nu se poate discuta nimic, cu nimeni. Era o înghesuială şi o hărmălaie generală - atât în biroul lui Ceauşescu, la etajul I, cât şi în sala mare de la etajul al doilea. Am reuşit să găsim un birou liber la etajul al treilea. Eram circa 10-15 persoane. în acest cadru am început să discutăm despre nevoia unei Proclamaţii către ţară, cu elemente programatice - privind obiectivele Revoluţiei şi am început redactarea ei, eu preluând idei de la cei prezenţi (Bârlădeanu, Brucan, Mazilu, Petre Roman etc). În acest context, am fost întrerupţi de rafala care a lovit fereastra noastră - de undeva de deasupra, dinspre aripa paralelă a clădirii.
Deci, eu cel puţin, în acel moment, nu ştiam nimic despre alte grupuri, din alte birouri. Nu am avut deloc percepţia unei competiţii cu cineva anume. În toată perioada, de la apariţia la Televiziune la amiază, apoi, în sediul CC până la declanşarea acţiunii armate în sediul MApN, după aceea şi în noaptea de 22 în Televiziune, ca şi în zilele următoare - nu am avut controverse cu nimeni, contestări, sau conflicte de vreun fel. Pe Verdeţ l-am întâlnit ulterior, în clădirea Televiziunii. Nu am avut nici o altercaţie sau discuţie în legătură cu ceea ce se petrecuse în ziua de 22 decembrie în sediul CC, ci despre preocuparea pentru asigurarea normalităţii în ţară.
Or, atât A. M. Stoenescu, cât şi Măgureanu susţin cu vehemenţă că ar fi avut loc o "bătălie pentru putere" între cele două grupări şi că aceasta a fost "sursa diversiunii teroriste"! Este o afirmaţie gratuită, fără suport în realitate.
“Nu am fost niciodată marioneta nimănui, nici din interior, nici din afară. Toţi cei care m-au cunoscut ştiu că am avut întotdeauna o atitudine demnă, verticală, fără concesii. Am fost, în felul meu, un nonconformist, nu am acceptat nici un fel de “ploconeli” faţă de nimeni.”
Ion Iliescu
RETICENT LA SPECULAŢII
7. Nu mă pot pronunţa asupra supoziţiilor, rod al unor speculaţii din partea ambilor autori, privind iniţierea diversiunii teroriste. Ei exclud implicarea în această acţiune a oricăror structuri din securitate; în schimb, consideră ca cea mai plauzibilă implicarea unor structuri din armată, dând aproape certă implicarea DIA, de sub conducerea viceamiralului Dinu. Ei presupun că această acţiune a fost gândită şi planificată dinainte.
În acest scop, consideră că generalul Stănculescu era în temă, ca şi alţi ofiţeri superiori din MStM (în special generalul Eftimescu). Multe din elementele faptice (inclusiv trimiterea în noaptea de 22 decembrie a unui elicopter, fără însemne, pentru a ataca televiziunea, sub pretextul că ar fi ocupată de terorişti), (episod pe care l-am trăit în Televiziune - la etajul XI) sunt reale. Aviatorul aflat în elicopterul care a atacat Televiziunea în noaptea de 22 decembrie 1989 a declarat, în cadrul unei deazbateri organizate la Institutul Revoluţiei Române, că a primit ordin expres din partea conducerii aviaţiei Militare să atace clădirea TVR care ar fi fost ocupată de terorişti.
(Va urma)
ACUM IN JURNALUL.RO
Între buza pârnăii şi câştiguri imense s-a desfăşurat viaţa "gentlemanului" Vali Carambol, despre care unii îşi aduc aminte că îl mai chema şi Atomulesei. Pe vremea dintâi a puterii decedatului din decembrie 1989 s-a întâlnit "providenţial" cu nişte rămăşite "burghezo-moşiereşti" care jucaseră biliard la Monte-Carlo, Paris ori Londra. A prins drag de tac şi a început să trăiască din caramboluri.
Pentru Voinea C. Mihai singurul său vis acela de a vizita locurile sfinte s-a transformat într-un coşmar. Şi mai dureros este că la cei 72 de ani a fost singura vizită în afara ţării pe care şi-a putut-o permite.
PE ACEEASI TEMA:
+ "Patrulele de poliţie nu se deranjează să intervină"
13 MAR 10 / Lupta cu sistemul
+ "Renunţăm singuri la limba noastră"
13 MAR 10 / Lupta cu sistemul
+ "Patrulele de poliţie nu se deranjează să intervină"
13 MAR 10 / Lupta cu sistemul
+ "Renunţăm singuri la limba noastră"
13 MAR 10 / Lupta cu sistemul
Lucian Ilie Brătfălean a dispărut de acasă (comuna Urmeniş, judeţul Bistriţa Năsăud) în iunie 1998. Avea 12 ani. De atunci, nimeni nu a mai ştiut nimic de el. Părinţii lui au anunţat poliţia pe 1 martie, un an mai târziu. În fişa dispariţiei, aflată la IPJ [...]
Cel mai longeviv actor porneşte în turneu! Radu Beligan este cel mai elocvent exemplu că devotamentul pentru artă nu ţine cont de vârstă.
Despre Ion Iliescu, eu ii respect opinia. dar si pe V.Magureanu sau pe Stoenescu.
Nu trebuie sa exageram.
Tac-tu ce facea in anii `30 la Moscova? Invata sa croseteze? Canalie bolsevica! Moarte bolsevicilor!
Omul care si-a tradat tatal (atunci cand s-a lepadat de comunism), si colegii (Nicolae si Elena), care a mintit poporul ( atunci cand s-a declarat democrat. Omul a carui singura ambitie a fost puterea de dragul puterii, pentru care si-a sacrificat familia si idealurile, care nu a facut niciodata nimic pentru oameni.
Nu sunteti mai criminal pentru divesiunea "teroristii" din 89 decit pentru ca in timpul "democratiei si al statului de drept" politruci din fostul PCR si al odraslelor lor au declansat cel mai mare jaf din Romania ultimului mileniu. Clasa politica "emanatie" a FSN-ului se manifesta si in prezent ca si pe vremea PCR-ului ca o super-elita sau super-structura autosuficienta si manifestind acelasi dispret pentru "oamenii simpli". Deci domnule, cu sau fara rusi, cu sau fara americani, nu ati facut altceva decit sa va imbuibati in timpul in care oamenii mor cu zile in dispretul si nepasarea dvs. Ati reusit sa "refomati" educatia, reusind in 20 ani sa imbecilizati acest popor. Ati reusit sa praduiti tot, pana a lasa ziduri goale in locul teatrelor, bibliotecilor si de ce nu, a uzinelor. Tineti pe sistemul energetic chohote de paraziti, capuse care nu fac altceva decit sa inrobeasca acest popor. Ati facut praf si pulbere tot ceea ce se numea agricultura. Ati tuns muntii de paduri si resuresele inca nedescoperite le-ati concesionat strainilor. Deci, domnule, credeti ca mai conteaza acum CUM a fost eliminat Ceausescu ? Aveti mult mai multe motive sa nu dormiti noaptea ...sau poate ca nu...."reforma" educatiei a reusit...