Istorii ţesute din fire şi fibre sintetice toarse la Brăila

Gabriel Mircea (maistru la Acid sulfuric), Ştefana Ghiţă (laborant) şi Nicolae Ghiţă (operator chimist la Celofibră) au lucrat din tinereţe la Combina­tul de Fibre Artificiale (CFA) din Brăila. Cei trei fac parte din generaţia muncitorilor care au înfiinţat întreprinderea. Au fost primii veniţi şi ultimii plecaţi, căci în 1997 au asistat neputincioşi la falimentul CFA-ului. Astăzi, din "cita­dela" altădată impu­nătoare a industriei brăilene s-a ales praful. Până şi fierul beton din pereţi s-a furat, bucată cu bucată. Despre combinat ne-au povestit, cu sentimente amestecate de mândrie şi mâhnire, cei trei muncitori, acum pensionari.


PLATFORMA CHIMICĂ DE LA CHISCANI
La câţiva kilometri de Brăila, în apropierea comunei Chiscani, în deceniul şase s-au pus bazele unei platforme chimice. În acei ani s-a construit Combinatul de Celuloză (ulterior şi de Hârtie ( CCH) şi, apoi, din 1964, Com­binatul de Fibre Artificiale (CFA). În 1966, conform statisticilor vremii, lu­crau acolo 7.500 de muncitori, aproa­pe o şesime din totalul muncitorilor brăileni. Impresionante sunt şi alte cifre. De pildă, cele două combinate foloseau 300.000 mc de apă în 24 ore, adică de trei ori consumul oraşu­lui Brăila.

La jumătatea anilor '70, la CFA se produceau celofibră tip lână, celofibră tip bumbac, celofan şi confecţii celofan, reţele cord, fire sintetice cord, sfoară agricolă, sulfat de sodiu, celuloză de sodiu, acid sulfuric, sulfură de carbon. În acea perioadă s-au extins fabricile de reţele cord, mătase, celofibră superioară, sulfură de carbon din gaz metan şi staţia de purificare a apei. Apoi la CFA s-au pus bazele unui Centru Terotehnologic. De-a lungul vre­mii, CFA şi CCH s-au unit şi despărţit de mai multe ori. În 1989, îşi amintesc muncitorii, cele două combinate erau reunite sub aceeaşi conducere, dar fiecare fabrică avea propriul director.

În câteva sectoare se lucra în condiţii grele, din cauza toxicităţii sulfurii de carbon, a acidului sulfuric şi dioxidului de sulf. Salariile compensau din plin eforturile muncitorilor. "Se câştiga bine, îşi aminteşte Gabriel Mircea, maistru la Fabrica de acid sulfuric, care avea un sector în subordine, adică vreo 50 de mecanici, electricieni, atemişti. Prin 1989, un maistru ajungea până la 4.000 de lei, cu totul, nu numai încadrarea, iar un operator, la 2.800 de lei.

Pe lângă salariul de încadrare beneficiam de sporuri de toxicitate, de condiţii deosebite, care se cumulau. E drept că era presiune, dar nu chiar aşa să te sperie. Când se spunea că trebuie să porneşti fabrica astăzi, aveai, n-aveai, trebuia să faci de aşa natură încât să o porneşti." Ca în mai toate ramurile industriei, produsele fabricii ajungeau la export. "Se livra mult în Maroc, iar în ţară la Viscofil Bucureşti", ne spune maistrul. "Dar în câte ţări nu livram, de luam noi premii... Cum am reuşit altfel?", intervine şi Ştefana Ghiţă.

Se lucra zi lumină, în schimburi de trei ture (câte opt ore) şi de patru ture (câte şase ore). Fabrica de acid sulfuric pornea în două-trei zile, până se încălzea. După ce intra în producţie, se oprea la fel de greu, tot în câteva zile. Cea de celofibră se oprea o singură dată, pentru cură­ţenie generală, la utilaje, canali­zări, pe timp de toamnă.

Muncitorii din preajma Brăilei so­seau la serviciu dimineaţa, în curse spe­ciale, fiind duşi acasă după-amiaza, după terminarea programului. Pentru lucrătorii din oraş se prelungise tra­seul liniei de tramvai până la platforma chimică Chiscani. Statul le plătea abonamentele de transport în comun.

Pentru unii însă, salariile şi faci­lităţile nu ajungeau. "În perioada aceea se fura, dar nu în cantităţi mari", crede Gabriel Mircea. "Fura omul pentru el acasă. Mai luau nişte foi de celofan, o bobină de aţă, că avea nevoie. Unii au fost prinşi când le comercia­lizau. Scoteau câteva zeci de coli de celofan şi le vindeau. Dacă erai prins, în funcţie de valoarea pagubei, puteai fi şi condamnat. Contractul de muncă nu prea se desfăcea."
TEHNOLOGIE VECHE, MADE IN GERMANIA ŞI ITALIA
În combinat, despre modernizarea tehnologiei în anii '80 nu putea fi vorba. Cum toate fondurile erau folosite pentru plata datoriei externe, au funcţionat încontinuu vechile maşini aduse din Germania şi Italia.

La vremea lor, vârfuri ale tehnicii, ce-i adevărat. La fabrica de acid sulfuric, îşi amintesc muncitorii, răcirea acidului se făcea prin răcitoare din ţeavă, stropite mereu cu apă, fabricate dintr-o fontă silicioasă, ca să reziste în mediu coroziv. La un moment dat, s-a propus şi aplicat ideea folosirii unui singur tub de oţel inoxidabil, căruia i s-a făcut protecţie anodică.

La câte trei zile însă, ţeava se fisura, iar muncitorii o sudau. Astfel se făcea "modernizarea procesului tehnologic" spre sfârşitul regimului, cu cârpeli şi inovaţii păguboase. Într-un asemenea mediu periculos, accidentele de muncă pândeau la tot pasul lucrătorii neatenţi. "Uneori nu se respectau normele de protecţie a muncii", spune maistrul Mircea. "Dacă la fabrica de sulfură de carbon nu le respectai, puteai să zbori. A fost odată o mică scăpare, prin cana­lizări, şi datorită condensului fierbinte, cu aburi, au început să zboare capacele, care erau oricum ruginite.

Când au bubuit, plăcile de beton zburau de parcă aveau câteva kilograme. O dată pe lună se ţinea o lecţie de protecţie a muncii pe o anumită temă. Iar la intrarea în tură, când lumea se schimba în echipamente, venea maistrul. Aveam odată o intervenţie. I-am spus muncitorului: «Te echipezi cu mască şi costum, cu tot ce trebuie». A protestat, dar s-a echipat. Ce trebuia să facă el? Trebuia să ia o conductă de 40-50 cm în diametru. Pe o placă erau montate un termometru şi un nanometru. Înăuntru s-a creat o mică presiune şi când muncitorul a desfăcut capa­cul i-a sărit acid pe toată faţa. Eram pregătit cu furtunul şi l-am spălat."    


AVEREA DIN LABORATOR
La CFA, cel mai păzit loc era laboratorul, unde se tratau aur şi platină. "Erau nişte orificii foarte mici, aproape că nu le vedeai cu ochiul liber, care se tratau cu acid sulfuric, se fierbeau, ca să iasă celofibră", spune Nicolae Ghiţă. "Acolo lucrau numai femei, pentru că era o muncă mai uşoară." Printre angajatele laboratorului era şi soţia lui, Ştefana Ghiţă.

"Noi eram închise acolo", spune fosta laborantă. "Dacă eram nou angajată şi venea un şef de secţie şi eu nu-l cunoşteam, nu aveam voie să dau drumul la uşă până nu prezenta legitimaţia. De exemplu, dacă suna la sone­rie, şi eu ieşeam şi vedeam, întrebam: «Cine sunteţi dvs.?». «Păi sunt şeful de secţie». «Nu vă supăraţi, nu vă cunosc, prezentaţi legitimaţia». Exista un geam cu gratii. Acolo era o avere. O sumă foarte mare, erau 68 de milioane de lei. Se trata cu sodă un carton mai gros, se făcea un material cu sulfură de carbon, se obţinea un lichid vâscos, de culoarea uleiului, brun, lichidul se pompa într-o baie, în care intra prin filierele astea. Ca să reziste în mediu coroziv erau orificii multe. Dacă pierdeai o filieră era proces. Trebuia să plăteşti foarte mulţi bani. În momentul în care se înfunda câte o filieră, se schimba la laborator, se dădea una curată. Lichidul ieşea prin orificiile mici şi, în contact cu acidul sulfuric din baie, se forma firul. Astfel se făcea un cablu, se tăia la dimensiuni mici, se spăla. Şi la sfârşit se balotau. Aveam garanţie la ele."
ÎN CONCEDII, ÎN TOATĂ ŢARA
Muncitorii îşi amintesc cu plăcere şi de momentele petrecute între lunile de muncă. Povestesc cu încântare de concediile pe care şi le permiteau oriunde în ţară. "Eu luam concediu în fiecare an în perioada iulie-august", spune Gabriel Mircea. "Pentru noi, la numărul legal de zile de odihnă se acorda un bonus. Abia aşteptam data de 25 iulie. La 26 iulie deja luam drumul Moldovei. Aveam maşină din 1977. Vizitam toate mănăstirile, treceam apoi în nordul ţării şi, până la Re­voluţie, am tăiat ţara în lung şi lat de nu ştiu câte ori. Nu exista an în care să nu stau cam 30 de zile plecat prin ţară. La mare mergeam mai mult la Mamaia. Era frumos amenajată şi atunci. Dar urcam în maşină şi vizitam toate staţiunile." Şi familia Ghiţă a străbătut staţiunile montane, fie cu bilete de la sindicate fie cu autoturismul personal. "În toate staţiunile mergeam", zice Ştefana Ghiţă. "La Călimăneşti, Orşova, Turnu-Severin, Cheile Bicazului, Braşov, peste tot. Mergeam şi cu bilete, în staţiuni, erau programe de 18 zile. Luam bilet la Herculane pentru un tratament antireumatic, la Olăneşti. Plecam cu trenul atunci la tratamente. După Revoluţie, o dată dacă am fost plecaţi."


AU FURAT ŞI FIERUL DIN PEREŢI
După 1989, industria brăileană a fost pusă pe butuci. Mai devreme sau mai târziu, întreprinderile au falimentat (CFA, Progresul, CCH), în timp ce altele sunt în căutarea gloriei pierdute (Şantierul Naval). Combinatul de celofibră a deschis seria neagră a "deceselor" economice. Una câte una, fabricile CFA-ului au fost oprite. În câţiva ani s-au adunat datorii de peste 18 milioane de lei. În perioada 1992-1994, mii de angajaţi au fost daţi afară. Lovitura finală a fost dată în 1997, când CFA şi-a închis porţile, concediind ultimii 900 de muncitori ai întreprinderii.