x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Mica Roma din Tara Hategului

Mica Roma din Tara Hategului

de Vasile Surcel    |    12 Aug 2006   •   00:00

Istoricii au stabilit ca ieri, 11 august 2006, s-au implinit exact 1.900 de ani de la cucerirea Daciei de roma-ni. Aduse la lumina de arheologi, impresionantele vestigii ale orasului antic Ulpia Traiana Sarmizegetusa reinvie imaginea unei Rome mai mici care a existat candva in Tara Hategului. Si azi, ramasitele Imperiului ies la iveala, din pamant, prin curtile oameni-lor. In Apuseni, sa ai un templu in batatura nu e ceva neobisnuit. Si nici sa-ti priponesti vaca de o coloana de marmura straveche.

VESTIGII. Chiar si transformate in ruine, zidurile Ulpiei Traiana Sarmizegetusa pastreaza imaginea luxului si eficientei romane

Savantii specializati in istoria veche a Romaniei afirma ca ieri, 11 august 2006,s-au implinit exact 1.900 de ani de la data in care, la capatul a doua razboaie cumplite, legiunile imperiale au impus "Pax romana" asupra regatului dacilor.

Cele doua razboaie, dar mai ales victoria repurtata in vara anului 106 d.Chr. de legiunile romane asupra dacilor condusi de regele Decebal, au lasat in urma lor, la Roma, cel mai celebru "jurnal de front" ilustrat din toata antichitatea europeana: Columna lui Traian. In schimb, aici la noi, au lasat Ulpia Traiana Sarmizegetusa, o Roma mai mica, amplasata in apropierea fostei capitale a dacilor, intr-un tinut care mult mai tarziu avea sa se numeasca Tara Hategului.

"VITRINA" IMPERIULUI. Anul 108 dupa Hristos. Terentius Scaurianus, primul guvernator trimis in Dacia de curtea imperiala de la Roma, a pus piatra de temelie a unui oras care in doar doi ani avea sa devina o adevarata "vitrina" menita sa-i fascineze pe "barbarii" abia cuceriti. Sa-i uimeasca cu bogatia, cu fastul, dar si cu eficienta administrativa a noilor stapani. Initial, orasul s-a numit doar Ulpia Traiana. Ceva mai tarziu, in timpul lui Hadrianus, acestui nume oficial i s-a adaugat si Sarmizegetusa. Cladita pe locul unei foste tabere de razboi a Legiunii a V-a Macedonica, Ulpia Traiana a fost populata la inceput cu veteranii ramasi in viata dupa razboaiele dacice. Apoi, in scurt timp, orasul construit cu respectarea tuturor standardelor arhitecturii romane a devenit capitala administrativ-economica, politica, dar si cultural-religioasa a provinciei Dacia. Incinta puternic fortificata a asezarii acoperea o suprafata de peste 30 de hectare si, in perioada ei de maxima inflorire, adapostea o populatie de 30.000 de suflete. Chiar si acum, dupa aproape doua milenii, vestigiile vechiului oras roman, scoase la iveala de arheologi, sunt inca surprinzatoare. Iar pentru acea perioada, imaginea orasului trebuie sa fi fost de-a dreptul impresionanta. Fortificatiile masive erau construite conform subtilitatilor specifice ingineriei militare romane. Intrarea principala era flancata de "Tetrapillum". Asemanatoare unui arc de triumf, aceasta poarta era flancata de coloane cioplite din marmura alba, inalte de 8-10 metri, care sustineau un fronton triunghiular inalt si el de aproape trei metri. La vedere, in mijlocul orasului, loc de cinste, exista o statuie a imparatului Traian, reprezentat intr-un car de lupta tras de patru cai. Confectionata din bronz aurit, chiar si aceasta statuie singura trebuie sa fi fost impresionanta. Ceva mai tarziu, in apropiere, au fost inaltate statuile, tot din bronz aurit, ale celorlalti imparati, dar si ale unor inalti functionari imperiali. In centrul orasului fortificat exista Palatul Augustalilor, Amfiteatrul, Forumul, diverse temple, precum si multe alte edificii publice, dar si particulare. Tot acolo exista si "Domus Procuratoris", resedinta "procuratorului financiar" al provinciei, functie echivalenta celei detinute in Iudeea de celebrul Pillat Pontius. Asezarea beneficia de un sistem de canalizare complex, ale carui urme se regasesc si in ziua de astazi. In plus, la fel ca orice alt oras roman care se respecta, Ulpia Traiana avea si "Therme", bai publice cu apa rece si apa calda plus un fel de saune cu aburi.

VISTIERIA. Camera tezaurului, "seiful" stravechii cetati

VESTIGII INGROPATE, VESTIGII REGASITE. In secolele care au urmat, administratia imperiala a parasit Dacia. Mai tarziu, chiar si Roma insasi a pierdut pozitia de putere mondiala. Cu toate acestea, chiar si dupa decaderea impresionantei cetati, urmele Ulpiei Traiana Sarmizegetusa au ramas in picioare sub forma unor ruine spectaculoase. Dupa aproape un mileniu si jumatate, pe la 1495, preotul Ioannes Mezerzius a adunat toate inscriptiile latine pe care le-a gasit prin zona. Peste alte cateva secole, cercetarea monumentelor epigrafice a fost preluata de istoricul transilvanean Stefanus Zamosius si de italianul Aloysius Ferdinand Marsigli, ofiter aflat in slujba imparatului Austriei. Primele investigatii cu adevarat stiintifice s-au facut in anul 1832, cand Iohan Michael Ackner a descoperit in interiorul orasului un mozaic antic de 8,14 x 6,45 metri, pe care era reprezentata zeita Victoria, impreuna cu alte divinitati romane. Alte sapaturi arheologice sistematice au fost facute in perioada 1881-1883, dupa ce la Deva s-a infiintat Societatea de istorie si arheologie a judetului Hunedoara. Alte sapaturi au mai fost facute in zona dupa integrarea Transilvaniei in Romania. Intre 1926 si 1936, investigatiile stiintifice de mare amploare au fost conduse de arheologul Constantin Daicoviciu, care la un moment dat l-a adus acolo chiar si pe Regele Carol al ll-lea. Lucrarile de cercetare arheologica de mare amploare au fost reluate in anul 1973.

PROBLEME POSTREVOLUTIONARE. In mod cu totul surprinzator, sapaturile au inceput sa intampine tot felul de piedici imediat dupa 1989-1990. La fel ca peste tot in Romania, cea mai grava problema de care se lovesc si arheologii este tot lipsa banilor. Intrucat Ulpia Traiana Sarmizegetusa este inscrisa pe lista monumentelor in "Clasa A", ele intra in aria de competenta a Ministerului Culturii. Si, dupa cum stim, la intocmirea bugetului de stat "Cultura" a fost mai tot timpul pe ultimul loc, iar banii care i-au fost alocati de la buget au fost mai tot timpul prea putini. Iar dupa cum spunea unul dintre specialistii care sapa acum la Ulpia, "atunci cand cascavalul este prea mic, corbii care ravnesc la el ajung sa-si scoata ochii". Dar pana la urma, multi, putini, banii sunt aia care sunt. Partea cu adevarat grava si problema de care arheologii se lovesc cel mai des este ca nu se stie, de la un an la altul, care sunt sumele de bani pe care se poate conta cu siguranta. Asadar, marea problema a arheologilor consta in faptul ca, din cauza acestei nepredictibilitati a finantarilor, nu se pot face decat planificari "pe genunchi", de la un an la altul. Context in care nici nu se poate pune problema unor planificari pe termen mediu sau lung, absolut necesare intr-un domeniu atat de complex. Iata, deci, cum situatia cercetarilor arheologice este mai complicata chiar decat cea din celelalte domenii stiintifice. Si asta pentru ca, alaturi de banii necesari pentru cercetarea propriu-zisa, mai sunt necesare si alte sume de bani, deloc neinsemnate pentru salarizarea specialistilor. Este vorba despre oameni inalt calificati, care an de an isi petrec cateva luni bune departe de casa, pe santierele aflate adeseori in camp, lipsite de facilitatile elementare ale unei vieti civilizate. Dar si despre localnicii angajati temporar, pe timpul campaniilor de sapaturi. Cu rare exceptii, acestia sunt cei care executa munca cu adevarat bruta, de la decopertarea siturilor arheologice pana la degajarea vestigiilor. Munca grea care, desi nu cere o inalta calificare, trebuie si ea platita. Din pacate, in afara acestor nevoi, arheologia mai are inca una, fundamentala: accesul cu sapatura pe terenuri care adeseori sunt proprietate privata. In aceasta privinta, cea mai buna solutie ar fi cumpararea acelor terenuri de la posesorii lor. Dar si asta costa, bineinteles, bani, foarte multi bani.

TRECUTUL, INCALECAT DE LEGEA 18. Problema terenurilor pe care se afla aceste vestigii stravechi s-a pus in perioada interbelica, o data cu reluarea sapaturilor de la Ulpia Traiana. Atunci, arheologul Constantin Daicoviciu s-a zbatut si pana la urma a si reusit sa achizitioneze in numele statului roman terenul pe care se aflau ruinele din zona Forumului. Dupa anii ’70, cand s-au facut sapaturi in zona "Domus Procuratoris", problema regimului de proprietate asupra terenurilor nu mai avea nici un fel de relevanta, asa ca atunci nu a existat nici o problema in aceasta privinta. Lucrurile s-au incalcit in anii ’90, mai exact in 1991, o data cu intrarea in vigoare a Legii 18 privitoare la fondul funciar. Corecta in esenta ei, aceasta lege a avut insa o deficienta grava: nu a facut o diferenta clara intre domeniul public si cel privat. Concret, in cazul "obiectivului" Ulpia Traiana Sarmizegetusa, situatia geografica a zonei a impiedicat Primaria Hateg sa restituie in alte zone suprafete de teren echivalente celor pe care se afla vestigiile antice. Daca la acest aspect se adauga si vidul existent atunci in legislatia privitoare la patrimoniul cultural, avem o radiografie clara a haosului care guverneaza de ani in sir in acest domeniu.

CU TEMPLUL IN BATATURA. Incepand cu anul 1990, in custodia muzeului (deci a statului) a ramas pamantul pe care se afla ruinele Forumului. Restul suprafetelor de teren pe care se aflau vestigiile romane au fost restituite. Clara sau nu, legea a dus o data cu aplicarea ei la o situatie cu totul ciudata. Oameni simpli, a caror ocupatie de baza este agricultura, s-au trezit peste noapte stapani peste stravechile vestigii antice care, sincer vorbind, nu-i impresionau mai deloc. Terenul agricol din zona Templelor este impartit intre mai multi proprietari. In zona Domus Procuratoris au existat pana de curand doi sau trei proprietari. La fel se intampla si in zona necropolei antice a cetatii. Pentru cativa ani, incepand cu anii 1997-’98 s-a purces la achizitionarea acelor terenuri pentru care s-au oferit preturile zonei. Achizitionarea s-a facut in raport cu oferta, iar negocierile s-au purtat pentru fiecare caz in parte. Aceasta actiune a incetat insa brusc prin 2002 sau 2003, pe cand functia de ministru al Culturii era detinuta de Razvan Teodorescu. Atunci, achizitiile au fost sistate sub motiv ca la Ulpia Traiana s-ar fi platit mai mult decat pentru terenurile cumparate in zona cetatilor dacice din Muntii Orastiei, unde exista monumente inscrise pe listele UNESCO. Arheologii care lucreaza la Ulpia contesta si acum valabilitatea acestui argument: in timp ce la Sarmizegetusa dacica vestigiile se afla pe terenuri nelocuite, care din aceasta cauza sunt mai ieftine, la Ulpia, ruinele se afla in apropierea unor zone populate, motiv pentru care localnicii cer mai multi bani pe ele. In ultimul timp s-a propus reluarea achizitiilor de terenuri, dar, cel putin deocamdata, nu s-a "miscat" inca nimic in aceasta directie. Iar lucrurile ar trebui urnite cat mai repede, inainte ca localnicii sa inceapa sa ceara preturi din ce in ce mai mari pe terenurile lor.

RELICVELE. Coloanele de marmura reflecta maretia orasului roman

"MAURII" DIN MIJLOCUL OLTENIEI. In mijlocul Olteniei, la cativa kilometri de Filiasi, in perimetrul localitatii Racari, exista alte vestigii spectaculoase legate de prezenta armatei romane in Dacia. Este vorba despre un castru, locatie care, in termeni moderni, poate fi asimilata cu cazarma unei unitati militare de rang inalt. Iar aceste vestigii sunt martorii unui alt episod dramatic al relatiilor politice daco-romane: in ultima perioada de activitate, cam prin anii 250 d.Chr, militarii din aceasta garnizoana au asigurat retragerea in siguranta a administratiei si a trupelor romane de pe teritoriul cucerit pe timpul imparatului Traian. Este vorba despre un castru relativ mare, ale carui laturi aveau 170 pe 143 de metri. La acestea se adaugau cele doua sau trei randuri de santuri de aparare aflate in fata zidurilor propriu-zise. In Oltenia este depasit doar de castrul de la Slaveni, care asigura protectia militara a cetatii Romula, capitala provinciei numite la un moment dat "Dacia Inferioara". Unii dintre specialistii in istoria antica sustin ca cel putin la un moment dat castrul de la Racari au fost "cazati" militarii cavaleriei grele maure. Cu toate ca era o "cazarma" mare, numele acestei asezari fortificate nu este cunoscut. La fel ca toate castrele romane, si cel de la Racari avea patru porti de acces aflate in cele patru puncte cardinale. La randul lor, fiecare poarta era flancata de cate un turn de protectie. De-a lungul existentei sale, care se incheie in jurul anului 251 d.Chr, castrul de la Racari a cunoscut mai multe faze de dezvoltare, de la aceea de simpla tabara militara aparata doar cu o palisada din pamant pana la cea de asezare complexa protejata cu ziduri din piatra. Studiile efectuate aici de arheologii de la Muzeul National de Istorie pun in evidenta complexitatea artei militare romane. Fiecare detaliu constructiv ale carui urme au fost dezvaluite in urma sapaturilor pune in evidenta subtilitatile, eficienta si rigurozitatea artei militare romane.

MODELUL ROMAN. Analiza acestor vestigii, puse apoi in legatura cu informatiile continute de izvoarele antice, pune in evidenta modelul uman al militarului roman. Un model uman total deosebit de restul militarilor antichitatii. In acest context, structura militara romana apare cu totul deosebita datorita faptului ca nu se baza pe cultul eroului care se remarca pe campul de lupta in mod individual, ci pe cultul comandantului competent si al soldatului disciplinat, care impreuna, alcatuiau armata cea mai eficienta a Europei Antice. Dar dincolo de toate aceste subtilitati stiintifice, si specialistii care fac sapaturi la Racari se lovesc de aceleasi probleme cu care se confrunta colegii lor de pe celelalte santiere arheologice. Banii sunt putini si abia ajung pentru sapaturile de identificare a "obiectivului" cercetat si eventual pentru o sumara consolidare care sa impiedice zidurile antice sa se prabuseasca dupa prima ploaie. O alta problema, la fel de grava, o constituie furturile. Abia dezvelite de sub pamant, pietrele care alcatuiau candva zidul militar de aparare sunt furate rapid de localnicii care le baga in peretii vreunei case prapadite sau a unui grajd pentru vite. "Practica" este atat de impamantenita, incat chiar localnicii i-au avertizat pe arheologi sa nu puna nici macar a tabla care sa indice importanta acelor vestigii, pentru ca, indiferent cat de ieftina ar fi ea, tot se va gasi vreunul dintre ei sa o fure.

"VANATORII" DE VESTIGII
In situatia in care localnicii "improprietariti" cu vestigiile antice nu au avut nici un fel de obligatie fata de aceasta avere ciudata, nu este de mirare ca nu s-au preocupat in vreun fel sa o protejeze. La un moment dat, in estul zidurilor cetatii a fost gasita, o zona in care existau niste cuptoare, probabil un stravechi centru mestesugaresc. Dar inainte ca specialistii sa poata interveni, intreaga zona a fost rasa cu lama buldozerului chiar de proprietar. Arheologii care lucreaza la Ulpia cred ca in zona exista si cautatori de comori, "braconieri" de vestigii arheologice. Desi pana acum nu a fost prins nici unul, s-au identificat totusi anumite tentative, ce-i drept, mai rare decat in Muntii Orastiei. Oricum ar fi, oamenii din zona au inceput sa devina constienti de valoarea vestigiilor antice. Specialistii relateaza ca, pana in urma cu cativa ani, unul dintre localnici avea ziditi in stalpii portii doi lei funerari antici. Ulterior, leii au disparut, semn clar ca au fost vanduti de proprietar vreunui colectionar.
×