Bucuresti
Sunt pierduţi într-o lume pe care nu o mai înţeleg, o lume care şi-a schimbat contururile în clipa când au fost obligaţi să trăiască zilnic într-o casă fără ziduri. Praful, ploaia şi ninsorile s-au ascuns în hainele lor, până au devenit parte din ele, miros, frică de semeni, neîncredere, disperare. Pentru că sunt bolnavi, sunt excluşi de două ori: o dată pentru că stau în stradă şi o dată pentru că sunt agresivi, paranoici, imposibil de suportat. Ei n-ar putea niciodată să-şi găsească un loc de muncă. Ar trebui să fie internaţi, dar spitalele sunt pline.
Din mai 2007, echipa psihiatrică mobilă a organizaţiei nonguvernamentale Samusocial merge pe străzi şi încearcă să-i ajute. Cu medicamente, cu o intervenţie mai hotărâtă la secţiile de Poliţie, pentru un act de identitate sau cu un sac de dormit şi o supă caldă.
"IEŞIM, CA PORCII LA COCINĂ, PE STRĂZI"
"Ea o fi?" Şoferul a văzut-o de mai multe ori acolo, iar asistenta şi doctoriţa au hotărât să o caute. "Mă numesc Maria. Fata mea a fost omorâtă de Râmaru. Sunt donator de sânge." "Alcool de ce beţi?" "Dorm în stradă, dar azi am fost la bloc, în Berceni. Plec pentru că mă bate, mă înjură, mă dă cu capul de pereţi. Am reumatism şi ceva pe sistem nervos. Un psiholog aş vrea." "Încercăm să vă ajutăm. Veniţi la noi la cabinet!" Doctoriţa îmi explică apoi: "Are o tulburare organică. Era băută, o să ne lămurim pe parcurs dacă ea are de fapt unde să doarmă sau nu".
"Dacă nu venim la analize miercuri la 3:00, cică ne dă afară din adăpost. Ei nu se gândesc că avem şi noi treburi?", se miră Costel, un bărbat care îşi trăieşte fiecare clipă în stradă. Acolo, în faţă la sediul Samusocial, stătea şi Gica, o femeie de 57 de ani care s-a enervat când am început să-i pun întrebări; apoi dintr-odată a devenit calmă, înţeleaptă: "Cerând de la un om, înseamnă că-l obligi. Am şi eu copii, dar nu aştept nimic de la ei. Monica, fata mea, se ascunde de mine. Tineretul e de o nesimţire crasă şi infernală".
Gica e schizofrenică, îi înjură la fiecare zece minute pe ţiganii care umblă să o fure, dar nu atât de bolnavă încât să nu îşi mai perceapă mizeria propriului trup. "Ieşim, ca porcii la cocină, pe străzi. Se poate ajunge la o hepatită epidemică, pentru că nu avem unde să ne spălăm. Am vorbit cu o doamnă de la ICRAL, am întrebat-o de ce nu ne dă şi nouă case. Mi-a zis: «Decât să avem datornici, mai bine ţinem casele goale»."
În acea zi, maşina echipei psihiatrice mobile, din care fac parte Valentina Păun, asistent medical şi social, şi Lelia Lăcătuşu, medic psihiatru, a oprit mai întâi în Ferentari, lângă un părculeţ. Pe o bancă, lângă o cergă albă, stătea Viorica, o fată de 20 de ani. Viorica şi atât, pentru că nu-şi mai aminteşte celălalt nume pe această bancă pe care doarme de o săptămână. O femeie de la blocurile vecine a apărut şi ea în parc: "Bună ziua, ce mă bucur că aţi venit, ce prompţi aţi fost! Am sunat şi la Poliţie şi la Patriarhie, dar nu s-a arătat nimeni".
A mai trecut pe acolo şi o altă vecină, cu o plasă în care îi adusese Vioricăi hainele pe care i le spălase. Şoferul îi oferă fetei o supă caldă; ea urcă în spate, lângă Gica. Gica o întreabă: "N-ai pâine?". "O mănânc goală!" "Hai că îţi dau eu pâine", spune femeia mai în vârstă. Din trusa ei de supravieţuire, alcătuită din pungi peste pungi, nu lipseşte niciodată un colţuc de pâine. Şi nici un grăunte de milă.
E înalt, din lemn cu încrustaţii. Are chiar şi stema României. E îmbrăcat în piele ecologică de culoare verde. E ocupat de Mircea Geoană. E şeful scaunelor din Senat. Valorează 3.600 de lei. Mai puţin decât scaunele din subordine, care sunt de fapt fotolii şi costă 5.000 de lei bucata. Ca el mai sunt vreo 144. Dar vânătorii de scaune îl vor numai pe ăsta. Nu contează că e verde, că oricum vor să-l facă portocaliu. Şi ei sunt tot portocalii. Numai că trebuie să se agite mai mult ca să pună mâna pe el. I-au chemat în ajutor şi pe vânătorii independenţi. Până la urmă, şi ei tot scaune vor. Dar nu chiar atât de sus plasate ca şeful scaunelor din Senat. Se mulţumesc şi cu mai puţin, dar totul e să-şi pună gonacii la treabă. Şi au inventat fel de fel de capcane, doar-doar l-or prinde în laţ pe şeful scaunelor din Senat. Nu sunt suficient de abili, aşa că aşteaptă să-i înveţe Zeul Vânătorii. Ieri au luat o pauză şi au schimbat tactica. Sună ca o poveste de adormit copiii, dar e adevărată. Se întâmplă în Senatul României.
Plecarea lor a fost o ultimă lecţie. Nu despre substantive sau despre conjugări, ci despre urma adâncă pe care o lasă un dascăl în inima unui copil. Plecarea lor, prea devreme şi prea nedreaptă, e subiectul unei lecţii deschise, predate de elevi, despre însemnătatea celor care îi învaţă. Se grăbeau să ajungă la copiii lor. Se grăbeau înspre şcoala "Mark Twain" din Bucureşti, acolo unde amândouă erau profesoare. Dana Tudorache (33 ani) preda limba română, iar Adina Toader (25 ani) - limba engleză.
Alarma falsă cu bombă declanşată miercuri la Timişoara a scos la iveală grave deficienţe de management al traficului aerian, dar şi în funcţionarea aeroportului timişorean.
În stânga brutărie franceză, în dreapta sediu de bancă, învecinat cu o cafenea cu aer italian şi nume de "mâncătorie" englezească. Peisajul care a făcut Strada Radu Beller celebră în tabloide şi în revistele graţie cărora fauna de Dorobanţi [...]
