Sacrificiile din spatele performanţelor sunt un subiect tabu printre sportivi şi cei care îi pregătesc. Fiindcă cei mai mulţi dintre performeri sfârşesc "cariera de arme" la doar 30-35 de ani. Şi încheie viaţa mult mai repede şi în dureri mai mari decât mulţi dintre semenii lor. Iar asta, fiindcă sacrificiile făcute pentru o medalie, o rentă viageră sau pur şi simplu plăcerea de a fi cel mai bun îşi spun cuvântul. Însă uneori aceste "compromisuri" se plătesc prea scump.

Fostul căpitan al echipei naţionale de rugby Ion Gheorghe "Tarzan" nu a orbit decât o dată în viaţă. Pentru două săptămâni doar. În '92, după meciul dintre România şi Franţa, un munte de suferinţă s-a oprit fix deasupra lui, când trei adversari l-au stopat urcându-se cu crampoanele pe faţa lui. Şase copci sub pleoapă şi nouă la ureche. A strâns din dinţi şi a mers mai departe. Şi nu a paralizat decât pentru două săptămâni. Asta după o altă partidă purtată de Naţionala României în faţa Spaniei. A căzut în cap la o grămadă. Coaste rupte şi o entorsă cervicală la doar 2 mm de măduva spinării. Sfârşitul carierei? Nici vorbă, antrenorul s-a trezit cu el aşa rănit şi purtând guler cervical în cantonament. Venise să se pregătească pentru meciurile de calificare la Cupa Mondială din Africa de Sud '95.

După numărul rănilor căpătate, în mai mult de două decenii în sportul cu mingea ovală, Gheorghe "Tarzan" este coşmarul oricărui medic care trebuie să-l consulte. Dar şi o legendă vie printre rugbiştii români pentru determinarea cu care lupta, uneori la propriu, pe teren pentru minge. Oasele rupte sunt doar o parte a mărturiei acestui lucru. "La noi, o arcadă spartă, un nas rupt, un dinte scos nu însemna nimic. Te cosea doctorul şi fugeai înapoi. Când eşti purtătorul balonului, te gândeşti cum să pasezi, cum să trăiască balonul, să avansezi. Când vine ăla, nu eşti atent la el... bine, te uiţi şi la el, dar îţi vine unul din lateral, unul din spate şi praf te-au făcut. Tu trebuie să te gândeşti doar cum să faci să trăiască balonul."

Avea 34 de ani când staff-ul tehnic al naţionalei a intrat în vestiare să anunţe că cine va juca meciurile de calificare ale României la Cupa Mondială va pleca în Africa de Sud. Tarzan mai avea gâtul susţinut doar de o bucată de plastic. Asta însă nu l-a împiedicat nici pe el, dar nici pe antrenorii lui să intre pe teren. Pentru el era ultima şansă în viaţă de a merge la o Cupă Mondială, chiar cu riscul de a paraliza complet şi definitiv de data asta, iar pentru preşedintele federaţiei şi pentru cei trei antrenori, doar meciurile câştigate contau. Singurul care ar fi spus "nu" atunci ar fost medicul de lot, dar şi acesta s-a dat bătut după ce a văzut poziţia celorlalţi. "... Dacă vrei să joci pe semnătura ta...", îşi aminteşte fostul internaţional că a auzit de la doctor.

Cum juca în linia I pe mijloc, chiar în inima jocului, şocurile pe care le prelua la contactele cu adversarii lui direcţi pe teren l-au făcut să se întrebe cum va ieşi de pe teren: pe picioare, în cărucior sau pe targă? "La fiecare intrare strângeam din dinţi şi mă întrebam: «Mi-a trosnit? Am rămas oare paralizat?» (...) Dar uite că mi-am pus sănătatea la bătaie şi nu am ajuns acolo..." şi râde parcă încurcat şi se miră cum a scăpat atunci cu bine şi a ajuns în viaţă până la 50 de ani. Doar că acum are nevoie de câteva minute bune să îşi revină după ce se ridică de pe scaun sau bancă. Iar tendoanele şi circulaţia de la picioare îl trădează mai tot timpul. "... Până îmi revin, merg de zici că sunt robot". La fel ca şi spatele pe care trebuie să-l îndrepte în fiecare dimineaţă după ce se trezeşte.

Drept "podoabă" pe scalp are nişte cicatrice adânci şi late, parcă trase cu plugul de adversarii lui. "Înainte se intra cap în cap la grămadă, ziceai că spargi lemne, «poooc!», aşa se auzea. Au fost jucători care au murit pe terenul de rugby. Au căzut în cap şi şi-au rupt gâtul. Un Iordan de la Dinamo,
D-zeu să-l ierte! Un Onţu de la Iaşi, pare-se, care juca postul meu...".

Nu se ferea nici el, dar nici antrenorii nu prea îl lăsau în pace. "Aveau nevoie de mine acolo. Eu am fost căpitan de echipă la Dinamo ani de zile. Am fost şi la naţională. Am jucat linia I, care asta nu o face oricine." Iar, datorită poziţiei sale în echipă, accidentele nu "prea trebuiau" să conteze. "Păi dacă erai lovit şi medicul îţi spunea «dom'le, stai o lună de zile» la două săptămâni (n.r. - antrenorul) îţi zicea «Ce, nu poţi? Hai, pleacă acasă!», asta era mentalitatea. Mentalitate de idioţi. Ei să fie bine şi să aibă rezultate. Jucătorii erau nişte cobai." Dar printre atâtea compromisuri făcute sănătăţii pentru performanţă a întâlnit totuşi şi excepţii. Rare, dar erau. "Erau şi doctori care aveau coloană vertebrală şi, când începea antrenorul să ţipe la ei: «Doctore, ce facem cu ăsta?! Păi, avem nevoie de el, nu ştiu ce...», îi spuneau: «Nu! Că îl nenorocim». Pe majoritatea antrenorilor nu îi interesa.

Ei voiau să te faci bine cât mai curând şi nu 100%, ci 70%-80%, să intri şi să joci. Era o chestie foarte frecventă dacă aveau nevoie de tine." Cu toate astea nu regretă nimic din ceea ce a făcut, spune doar simplu că şi-a făcut treaba pentru care se pregătise o viaţă. Însă nu mai recunoaşte la nici unul dintre sportivii de azi performanţele sale. Şi nici dedicaţia pe care o aveau cei de atunci pentru acest sport dur. Cât despre sângele nou care să preia ştafeta: "De unde?", se întreabă singur Gh. "Tarzan": "... înainte se făceau trialuri la echipa naţională. Se strângeau câte 60 de jucători şi jucau până rămâneau 40. Din 40 rămâneau 30 şi ăsta era lotul. La plecarea în turneu rămâneau 28 sau 25. Cei mai buni dintre cei mai buni". De aceea, poate, rănile ca şi performanţele sportive au rămas în trecut, crede dânsul.

"La rugby, dacă nu eşti pregătit 100%, un accident minor poate să conducă la un rezultat foarte grav", pare să îl completeze pe fostul rugbist doctorul Dan Tănase, în cabinetul dânsului de la Spitalul Floreasca Bucureşti. S-a ocupat 15 ani de oasele rupte sau îndoite ale rugbiştilor de la Dinamo şi Naţională. Acum le repară pe cele ale schiorilor din lotul olimpic. Aproape toţi sportivii, după încheierea activităţii competiţionale, au mari probleme de sănătate, spune dânsul. "Spre exemplu, schiul este deja dus către limită de organizatori. Schiuri care prind viteze foarte mari, pârtii extrem de abrupte. Sunt factori care ţin de competiţia în sine. În clipa de faţă, aproape toţi schiorii alpini români pe care i-am văzut sunt operaţi de rupturi de ligamente, cu o singură excepţie."


Cum poate răni prea multă dragoste de sport
"Uneori există această contradicţie între latura medicală şi cea tehnică, pentru că antrenorul, mai ales dacă a investit timp şi bani în pregătirea unui sportiv în momentul în care aşteaptă performanţă să fie blocat de un diagnostic medical. Şi poate nu-i convine. Dar dacă sportivul este conştient şi ţine la imaginea şi viaţa lui nu poate sări peste părerea medicului", spune Elisabeta Pufulete, medic cardiolog care a servit 40 de ani interesele medicale ale sportivilor în Institutul de Medicină Sportivă Bucureşti. Tot dânsa adaugă că, dacă ar trebui puse în balanţă agravarea suferinţei ori chiar un accident dramatic cu eventuala performanţă sportivă, ar trebui să primeze riscul.