Ion Dobran: La 6 iunie 1944 a fost un mare raid american în zona petroliferă. Am atacat o patrulă de Mustang-uri, pe unul l-am atins serios, altul a tras el în mine. Mi-a nimerit radiatorul, lăsam o dâră de glicol în aer, am aterizat forţat într-un lan de porumb. Nu am ştiut pe cine am avariat. Prin 2007, un polonez care voia să facă o expoziţie cu autografe de aviatori din al doilea război mondial a luat legătura cu mine şi apoi cu Barrie, prin internet.

El şi-a dat seama că eu am fost cel care l-a atacat, se potrivea cu ce era în memoria lui şi a lui Wayne Lowry, pilotul care a tras în mine. Barrie a reuşit cu avionul avariat grav, fără cabină şi fără coadă să aterizeze într-o zonă dominată de sovietici, la Piryatin. Avea şi un obuz neexplodat de 20 de mm în rezervor, a avut zile. Am întreţinut o corespondenţă cu Barrie Davies în care ne-am povestit amintirile, dar din păcate, nu cred că ne mai permite vârsta să ne vedem faţă-n-faţă.

Ştiu că aţi zburat alături de cei doi aşi ai aviaţiei române din al doilea război mondial, Bâzu Cantacuzino şi Alexandru Şerbănescu. Bâzu v-a fost chiar naş de cununie. Cum v-aţi apropiat aşa tare de el?

Spre deosebire de Şerbănescu, care era un pilot militar clasic, disciplinat, Bâzu chiar în timpul luptelor aeriene se preta la tot felul de acrobaţii şi manevre imprevizibile. Cum în război se zbura grupat, în aşa fel încât mitralierele colegilor de escadrilă să poată proteja un avion implicat în luptă, Bâzu era de-a dreptul enervant pentru ceilalţi.

Făcea lucruri extrem de spectaculoase. şi mie îmi plăcea stilul ăsta de zbor, aşa că ne-am împrietenit, am devenit apropiaţi.

Rămâne un mister cum el, un prinţ, a captat încrederea comuniştilor aşa de tare încât să-l lase în curse externe şi să poată fugii...

Fiind un aviator de excepţie făcuse nişte servicii Anei Pauker, ca pilot personal. Fusese inclusiv să ducă nişte bani sau aur în Elveţia. Cred că l-a determinat să fugă faptul că îi luaseră moşiile, terenurile familiei. Avea o nevastă, pe atunci, teribil de frumoasă, actriţă de cinema, Nadia Herescu.

Jucase în filmul Valea Vulturilor, toţi bărbaţii erau morţi după ea. Nadia reuşise să obţină viză să plece să joace în nu ştiu ce film. Bâzu, care era pilot la TARS, precursoarea TAROM, a profitat de o cursă făcută la Milano în ianuarie 1948 şi a rămas acolo, după ce a predat aeronava copilotului. A plecat la Paris, unde era Nadia, dar în curând cei doi au divorţat.

Ea s-a recăsătorit cu un englez bogat, Gray şi a mai jucat în filme. Bâzu a trăit din acrobaţie, era cel mai bun la zbor pe spate la joasă înălţime, procedeu foarte riscant, a trăit la Madrid.

Ştiu că la Madrid făcea acrobaţii cu un Bukker roşu, pe care-l avea şi în ţară. Cum reuşise să-l scoată?

Da, avea două avioane vestite pentru acrobaţie, un Bukker şi un Fleet, le cunoşteau toţi piloţii. Probabil că îl trimisese înainte, sub pretextul unor reparaţii.

Am auzit că a murit de la băutură...

Într-adevăr, era un om de viaţă, îi plăceau femeile (Nadia era a patra soţie), băutura bună şi era gurmand. El era şi aşa, mai masiv, mai solid. A făcut un ulcer perforat şi nu au mai avut cum să-l salveze.

Celălalt as, Şerbănescu, a murit în luptă... eraţi de faţă, aţi zburat în aceeaşi misiune...

Chiar acum puţin timp am fost chemat la Buzău la o unitate care mai are vreo câteva Mig-uri 21 şi elicoptere Puma, să comemorăm 100 de ani de la naşterea lui. Era un bărbat cu un fizic plăcut, inteligent, păcat că una din ursitoare i-a dat de trăit doar 35 de ani. La 18 august 1944 a fost ultimul bombardament american asupra României.

Americanii aveau ca avioane de însoţire a bombardierelor o puzderie de Mustang-uri. Noi ne pregăteam să ripostăm cu 12 vânători, Messerschmidt 109 G. în ultimul moment a apărut şi Bâzu, eram 13, cu ghinion. I-a spus Şerbănescu să nu decoleze, că aduce ghinion, dar Bâzu a replicat că o să fie ghinionul lui.

Avionul lui Şerbănescu avea şi radioul nefuncţional, tocmai căpătase un tip mai nou, pe altă frecvenţă decât ale noastre, nu putea comunica decât la sol. Noi ne avertizam prin radio când apare inamicul din spate. Mustang-urile, cu un plafon mai mare, atacau de deasupra, pe la spate. Am decolat mai întâi în formaţie, apoi ne-am despărţit, eu eram într-un grup de trei, în stânga lui Şerbănescu. 

Am văzut la 7.800 de metri, undeva lângă Făgăraş, un nor de bombardiere, veneau de la Foggia, din Italia. Ne-am angajat în luptă cu un grup de Mustang-uri de însoţire. Primul doborât a fost locotenentul Vasile Gavriliu, care trăsnit de americani, a reuşit totuşi să aterizeze forţat, pe burtă, într-un lan de porumb, pe Valea Buzăului.

L-a găsit un băietan, avea avionul făcut sită. Probabil că băiatul a fost marcat de întâmplare, fiindcă a devenit tot pilot, l-am cunoscut mai târziu, locotenent-colonelul Baba, am fost colegi la TAROM. Următorul a fost lovit Şerbănescu, care s-a zdrobit de sol. I-am găsit resturile avionului undeva lângă Ruşavăţ, tot pe Valea Buzăului. Murise.

Care era starea de spirit a aviatorilor în acele zile?

Din grupurile 7 şi 9 vânătoare, din 32 de piloţi de pe timpul campaniei din est mai eram 13. Ne trezeam veseli, la 7:00 dimineaţa, şi mergeam la comandament să aflăm dacă au decolat avioane de la Foggia şi unde se îndreaptă. Dacă era posibilitatea să vină la noi, ne cam trecea bucuria. Ne înhămam în cabină şi aşteptam racheta roşie, semnalul de decolare. Cădea câte unul la fiecare misiune, ne întrebam cine urmează la rând.

Pe Agarici, care devenise cântec, că a ieşit la vânătoare să vâneze bolşevici, l-aţi cunoscut?

Da, dar nu în perioada lui de glorie. Până la război, aliaţii noştri tradiţionali, Anglia şi Franţa, se angajaseră să ne doteze aviaţia. Francezii au apucat să ne dea nişte Potez de bombardament, englezii o escadrilă de Hurricane, cu opt mitraliere fiecare, excelente în epocă. La începutul campaniei din est, ea era la Constanţa. Ruşii au încercat să bombardeze portul cu avioane T.O-2, generaţia 1927, foarte lente.

Escadrila era în patrulare, doar Agarici avea avionul la sol, în revizie. L-a luat, s-a întâlnit cu ruşii şi a tras până s-a terminat muniţia, a dat jos vreo trei. Cântecul i-a dăunat. Nu a făcut puşcărie, dar pe vremea comuniştilor nu a mai fost aviator, era şef de garaj la un CAP. Am fost coleg cu el în est, dar nu mai era zburător, nu ştiu de ce, se ocupa cu informaţiile. La el veneau scrisorile din ţară şi el, băiat vesel, le prindea cu pioneze de tavan.

După ce se cenzurau noi începeam un fel de dans, nu ştiam care din scrisori a cui e, săream să ne uităm. Mai era vestit, fiindcă avea un înveliş saltea mare în care puteai găsi orice, de la lighean până la lame de bărbierit sau ţigări. Acolo, în Rusia, eram cazaţi în dărăpănături, ploua prin acoperiş. Unii cu simţ muzical puseseră pahare sub găuri, ieşea ca o melodie de la picături. Agarici, mai special cum era, a pus şi cizmele doctorului sub picături, s-a supărat medicul.

Dvs. aţi fost doborât?

În tot timpul războiului de trei ori. Am avut noroc, că Me-109 G era un avion foarte robust, cabina era nedeformabilă. Era şi manevrabil, pe maneta de condus erau şi comenzile turnurilor şi mitralierelor şi butonul pentru legătura radio. Erau şanse mari să scapi dacă aterizai forţat. Eu am făcut-o de trei ori, era şi o ieşire de urgenţă printr-un geam lateral, pe care puteai să încapi.

Rezervorul era protejat de blindaj, avea şi un strat de cauciuc, era greu să ia foc. Odată, când am vrut să dobor un Lighting american, m-am hazardat, am fost atins şi am aterizat pe burtă. Am reuşit să ies pe geam şi când eram la ceva distanţă am văzut cum arde avionul, explodează muniţia.

Până acum am vorbit doar de americani... Aviaţia sovietică era competitivă?

La început aveau avioane depăşite. Cu Me 109 E, pe care le-am avut iniţial, ne angajam în luptă doi contra opt fără probleme. Cam de la Stalingrad au avut în dotare IAK-3 şi LA-uri, apropiate ca performanţe de Messerschmidt. Ei aveau puţini piloţi foarte buni. Majoritatea erau trimişi cu puţine ore de zbor în luptă, cădeau pe capete. Încercau prin număr să ne covârşească. Primiseră şi avioane americane, cu tunuri de 34 mm, destul de periculoase.

Între cele 11 avioane pe care le-am doborât au fost şi IAK-uri ruseşti. Piloţii lor erau terorizaţi de regim. În Moldova doborâsem un bombardier şi scăpase un rusnac clasic, blond, tuns scurt.

L-am ţinut o perioadă la noi la grup, era speriat, i se băgase în cap că o să-l chinuim. După ce s-a lămurit că nu suntem criminali era prietenos, dar nu voia sub nici o formă să scrie acasă prin Crucea Roşie că trăieşte. Ne-a spus că NKVD-ul, dacă ar fi aflat că nu a murit eroic îi omora rudele sau i le deporta în Siberia.

Sovieticii v-au doborât vreodată?

Da, la una dintre primele misiuni adevărate. La 5 octombrie 1943, eu cu un camarad, Puiu Mureşan cu care făceam celulă de zbor, am cerut să ieşim în aer, să parcurgem frontul, ni se părea că nu o să fim nişte aşi, eram tineri. Am dat nas în nas, după ce am căutat-o cu lumânarea, cu şase vânători ruşi. Am tras, s-au încurcat benzile mitralierelor.

Se făcuse întuneric şi era ceaţă. Am auzit ceva în spate, credeam că era Puiu, dar era un rus. A tras în radiator, făceam ca o cometă. Am aterizat, că altfel se gripa motorul. Trenul de aterizare nu a ieşit bine, nu mai puteam decola. Nu ştiam dacă am nimerit într-o parte controlată de ruşi sau de nemţi, se auzea artilerie. Mă căutau camarazii, eu îi auzeam, întrebau de indicativul meu, dar nu puteam să răspund, avea ceva staţia.

Până la urmă, m-a luat un avion nemţesc, a cărui misiune era să caute piloţi căzuţi. M-a dus la grupul aerian german al lui Rudel, de Stukas, aflat la vreo 200 de km de ai mei. Am nimerit la masă, eu pătat şi murdar, în salopeta de zbor, ei în nişte uniforme impecabile, pe care le foloseau doar la cină. Rudel m-a pus în dreapta lui, îmi era ruşine de cum arătam. M-a adus la popotă o maşină cu şofer, care mi-a deschis uşa şi a salutat.

Erau aşa de ceremonioşi că m-am bucurat când a venit şeful meu, Şerbănescu, să mă recupereze. După aia m-am dus la oraşul Uman, unde am primit un Me nou. Nemţii erau foarte organizaţi. Avioanele primite de la ei aveau bărci gonflabile de salvare, se umflau cu ajutorul unei baterii mici, dacă picai în apă. În barcă era şi un plic de vopsea, care colora apa-n galben strident, să te vadă salvatorii de departe. Aveam şi veste de salvare, corelate cu paraşuta.

Mai am şi acum o hartă de zbor cauciucată, a rezistat atâţia ani. Nemţii erau bine dotaţi.

La 23 august 1944 presimţeaţi schimbarea? Cum a fost când ex-aliaţii nemţi au bombardat Bucureştiul?

Plutea ceva în aer, se vorbea pe la colţuri de o schimbare. Până şi camarazii noştri nemţi se cam săturaseră. Şi nu mă refer doar la piloţi, care erau în general inteligenţi. Aveam un mitralior cu care făcusem echipaj, în civilie lăptar. Şi ăla spunea "scheisse, krieg kaputt!". Doar fanaticii din SS mai credeau orbeşte în victorie. La 23 august era ceva tacit, să nu ne atacăm reciproc. 

Ne-am angajat în luptă cu ei abia când generalul Gerstenberg, la ordinul nesăbuit al lui Hitler, a atacat Bucureştiul. Ei avea baze pe la Râmnic şi Focşani, aproape de munţi, de acolo au atacat. Au trimis o formaţie de Stukas care a distrus Teatrul Naţional şi Teatrul Lira de lângă Cişmigiu, voiau să radă Palatul Telefoanelor. Au bombardat intens Pipera, unde credeau că au românii aviaţie la sol.

Noi mai eram şase-şapte vânători, ne-am ridicat imediat. Aveau doar opt-nouă Heinkel să apere bombardierele. Pe la 4.000 de metri mi-a ieşit unul în faţă, am tras cu mitraliera şi am reuşit să-l dobor. Un camarad, Buzea, a pus şi el jos unul. Un Messerschmidt cu pilot obişnuit pe el era mai bun decât un Heinkel.

Campania din vest cum a fost? Asiguraţi suport aerian doar trupelor române?

Nu, ruşii nu prea aveau bombardiere performante, doar ceva Boston americane date ca ajutor. Escadrila românească de Stukas a ajuns până în Austria, noi le asiguram protecţia. Gicu Bădulescu a reuşit să facă praf un mare pod la Budapesta, să taie căile de aprovizionare ale ungurilor şi nemţilor. Drept răsplată, mai târziu l-au dat afară din armată.

Sărind puţin în timp, cum au fost epurările făcute de comunişti? După ce noimă?

Noi, cei din Grupul 9 vânătoare ne transformasem în Regimentul 1 vânătoare, după model sovietic. Eu eram comandant al regimentului, aveam baza la Popeşti-Leordeni. Şef suprem peste apărarea antiaeriană a teritoriului ajunsese Constantin Doncea grevistul de la Griviţa din 1933, care habar n-avea despre aviaţie. Îl luase consilier pe un amic de-al meu, căpitanul Galea.

La un moment dat, un aviator, Piţurcă, a şters-o în Iugoslavia. Şi-au dat seama greu că vrea să fugă, mesajul radio de alarmă a ajuns când Piţurcă era deja aproape de spaţiul aerian sârbesc. Galea a spus că nu mai e nici un rost să ridice avioane după el, că nu-l mai prind. Doncea s-a făcut foc, a zis că "poate a avut o pană, merge mai încet". Galea a încasat opt ani de puşcărie, din care a făcut trei... deci te epurau din te miri ce, fără noimă. în afară de cei cu bube politice sau care făcuseră campania din est, te puteau da afară pentru că şefi ajunseseră unii care nu pricepeau nimic!

Veneau ofiţeri aduşi din câmpul muncii, cu câteva clase, şcoliţi sumar la Focşani sau Sibiu în aviaţie. Cei cu patru clase erau făcuţi locotenenţi, cei cu 10 sau cu liceul adjutanţi, era pe dos, ăia mai proşti luau grad mai mare.

Cu toate că se dovedise un pilot de înaltă clasă, comuniştii l-au pus pe liber pe domnul Dobran, care s-a metamorfozat în strungar. Nu a fost singurul, piloţii care activaseră în război nu prea mai prezentau încredere pentru autorităţi. Le-au luat locul la comandă în multe cazuri, oameni rudimentari, foşti salahori, care ştiau despre avioane doar că zboară.

Jurnalul Naţional: Doncea era la concurenţă cu Dej... fusese mai important la Griviţa şi combatant în Spania republicană. Se putea discuta cu el?

Ion Dobran: Greu! Pe mine voiau să mă scoată din casă, şi să bage aici, unde stăm acum, revista Cominform, "Pentru pace trainică, pentru democraţie populară!". Veneau securişti să mă facă să plec, zilnic. M-am dus la Doncea să-i spun că nu îmi pot vedea de treabă la regiment din cauza ălora. Avea nişte palme ca nişte cazmale, m-a apucat de o mână şi a zis: "Bă, dacă zic ăştia, pleacă, da' să-ţi dea ceva bun în loc!".

A început ceva penibil, m-au plimbat pe la unii care plângeau că-i dau afară din casă, special să mă bage pe mine. Nu puteam să le fac aşa ceva. Până la urmă am găsit pe Olteni 60 o evreică pe care nu o lăsau să plece-n Israel şi o ameninţau că îi iau şi casa. Am intrat acolo numai după ce Doncea şi securiştii i-au dat paşaport. Femeia a fost şi ea mulţumită, a zis că-mi trimite o ladă de portocale, pe care o aştept şi azi.

20 de ani am stat acolo, până să reuşesc să intru la loc în casa mea de pe strada Popa Nan. Până la urmă aia cu revista merseseră la Casa Scînteii, dar îmi băgaseră aici oameni de la gospodăria de partid, un atelier de tâmplărie. Am avut noroc că nu îmi naţionalizaseră casa prin decret, o luaseră pur şi simplu.


Cum v-au dat afară?

La sfârşitul lui 1951 au ajuns la concluzia că ăia care au fost pe front nu suntem de încredere, că putem fugi cu avionul. M-au scos de la regiment şi am stat o perioadă la comandament, fără drept de zbor. La 12 aprilie 1952 m-a chemat cadristul, un fost chelner, şi mi-a spus că-s trecut în "cadru disponibil". Eram maior. Mi-au sigilat biroul, nu am putut să iau nimic, nici măcar casca din război, ca amintire.

Am ajuns strungar la Timpuri Noi, într-o secţie făcută cu piloţi daţi afară: Gavriliu, comandorul Cosâmbescu şi alţii. Un fost subordonat, căpitanul Stinghie Dragoş, avea o soră la plasament şi ne-a aranjat acolo. Gavriliu, mai târziu, a făcut agronomie şi s-a specializat în tractoare.

Cum aţi ajuns să zburaţi iar?

Am strungărit până în '54, după care am făcut pe tehnicianul, vreo 10 ani. În '64, perioadă mai liberală, tot prin Stinghie am încercat să revin în aviaţie. Generalul Şendrea şef la CAAT era un pilot vechi şi bun, dar ezita să ia un "element dubios". Am avut noroc, când aşteptam la şendrea o audienţă a venit unul solid, care m-a pupat, eu nu-l mai ştiam. Era un băiat, Constantin Balaur, ajuns colonel, cu origine sănătoasă, fusese subordonatul meu la Popeşti-Leordeni.

Atunci, împreună cu unul Lungu cu care era prieten la toartă făcuse o noapte albă şi adormiseră în uniformă în staţia de maşină spre Popeşti. A ieşit scandal, activiştii, cu locţiitorul politic în cap, voiau să-i dea afară, dar eu le-am dat doar şase zile de arest, i-am scăpat, au rămas în aviaţie. A insistat la Şendrea şi am căpătat drept de zbor la utilitară.

Mai târziu, Balaur, care mersese şef la Tarom, m-a luat acolo, ba chiar s-a ocupat personal să mă înveţe să zbor pe aparate de pasageri. A fost un om foarte de treabă, a băgat la TAROM mulţi foşti piloţi, epuraţi din armată, unii la sol, alţii pe avioane.