Sunt aşezate unele lângă altele. Li-pite. Ca nişte cavouri înalte, din care se zăreşte câte un strop de lumină. Afară este beznă. Iar rufele ce flutură pe sforile agăţate de colţurile barăcilor par nişte  stafii ce bântuie sărăcia. Sunt containerele sinistraţilor. Vreo 70 la număr. De la un geam împodobit cu beculeţele rămase de la Crăciun se zăresc capetele a trei copii: Cristi, Mădălina şi Florinel. "Cine te-a salvat, măh?", îl întreabă tatăl, Marcel Tontoroiu, pe băiatul cel mare, care tocmai a intrat pe uşă. Are 13 ani şi îl cheamă Vasile. De ziua onomastică, mama i-a dat lui, în plus faţă de ceilalţi patru fraţi ai săi, o eugenia şi câteva fursecuri cumpărate pentru Sărbători. Băiatul are în mână două beţe în formă de cruce împodobite cu o beteală. A fost prin oraş cu Steaua. Sora lui, Mădălina, are 7 ani. Părinţii nu au dat-o la şcoală. "E înapoiată", se jeluieşte mama sa, Lidia. Copilul pleacă privirea şi începe să facă desene cu degetul pe botul leului de pe carpeta ce îmbracă peretele de tablă. Pe aragaz fierbe o ciorbă de cartofi. Se face linişte. Doar Vasile, cu chipul vesel şi plin de pistrui, sare din locul său şi ne arată singura lor jucărie, căpătată pe drum de la "un om bun": o păpuşă din cârpe, cu picioare şi pălăriuţă verde. "O cheamă Căpşunica verde", spune el voios. Mama zâmbeşte şi-şi mângâie copiii pe creştet. Trăiesc din alocaţiile copiilor şi din salariul bărbatului, care câştigă ca gunoier 4.500.000 de lei. "Materialele date de primar sunt în custodia Primăriei, iar cei 30 de milioane de lei (n.r. - ajutorul pentru sinistraţi) i-am împărţit cu copiii mei care au rămas pe drumuri. O casă nu se poate ridica cu câţiva bani", spune Gheorghe, bunicul copiilor.

RATĂ LA MOBILA INUNDATĂ
"Veniţi şi pe la noi, să vă arătăm cum trăim", strigă cu lacrimi în ochi o femeie micuţă, cu ghete de armată în picioare. Elena Tănase. 67 de ani. Pe masa din containerul său zac două tăvi pline cu medicamente. Lângă ele, un dosar cu acte murdare de noroi. "Am făcut nenumărate adrese la Guvern, la Preşedinţie. Nimeni nu mă ia în seamă", se vaită femeia. Umezeala covorului face ca în încăpere aerul să fie mucegăios. Pe televizorul căpătat, dintr-un bibelou în formă de lebădă, zâmbeşte o floare adusă de prietena nepotului său, student la Iaşi, la Arhitectură. "Vine în fiecare săptămână pe acasă, dar eu nu am ce să-i pun în traistă când pleacă la internat", spune tatăl lui, Samir. Abia dacă se poate ridica din pat. S-a îmbolnăvit de diabet şi de ulcer varicos. Din cauza bolii i-au căzut toţi dinţii. A fost operat la picior şi patru luni a stat în spital. Seringa cu care-şi face zilnic singur insulina este la capul patului. Lângă ea, punga plină cu medicamente. Când îşi aminteşte de casa în care a locuit, bărbatul de 42 de ani plânge ca un copil. "Şi acum plătesc rate la mobilă. Şase milioane de lei pe lună", spune el. Acum este pensionat pe caz de boală, dar a fost subofiţer în armată, la Oradea. "Mi-am vândut apartamentul de la Oradea şi toţi banii i-am investit în casa de aici. Mai aveam două zile până împlineam 40 de ani când au venit apele peste noi. De ziua mea voiam să inaugurăm casa. La 8 septembrie, când am fost inundaţi, viaţa mea s-a terminat", oftează el.

SPERANŢE PE HÂRTIE
De pe malul Tecucelului, tanti Elena priveşte mormanele de pământ mâlos ce acoperă bârnele din lemn rămase din ceea ce a fost cândva casa ei. Cu mâinile tremurânde răscoleşte nămolul. Două borcane cu compot, bucăţi de geam spart... Într-un colţ îşi zăreşte geanta micuţă din piele. "Am fost şi eu o doamnă cândva." Lucrările de taluzare a Tecucelului s-au oprit în dreptul locuinţei sale. "Nu i-am lăsat să continue treaba până nu mă ajută să îmi fac casă în altă parte", spune femeia. Într-o zi a fost chemată la Primărie. Ce s-a mai bucurat. Spera la o veste bună. "Trebuie să plătiţi 5 milioane de lei impozit pe terenul de casă!", i-a spus secretarul. Femeia izbucneşte în plâns. "Abia atunci mi-am dat seama că nu mai avem scăpare. De curând ne-au dat o bucată de teren în pustietate. Cu ce să construiesc? Din 200 de oameni, câţi suntem aici, doar doi au început să-şi facă o casă. Numai pe jumătate. Că tot aici locuiesc până o să le termine."

Şi Ana Simion a început să construiască temelia unei case. Nora ei este însărcinată în cinci luni. În container sunt vreo şase persoane. Băiatul şi nora nu au serviciu. Abia ce s-au întors din Spania aproape lefteri. Iar din pensiile părinţilor lor, casa nu s-a mai înălţat deloc de mai bine de un an. "Nu avem cu ce", spune femeia şi ridică din umeri. Tot din umeri ridică şi primarul când este întrebat despre soarta sinistraţilor. Ne arată solicitările pe care le-a făcut la Guvern, la Ministerul Dezvoltării Regionale ca oraşul Tecuci să fie inclus în programele de finanţare pentru construirea de locuinţe. "Am primit promisiuni. Sper ca anul acesta să primim banii", spune edilul oraşului, Eduard Finkelstain. În tabăra de la Tecuci, oamenii îşi fac nevoile în găleata pe care o ţin la intrarea în container. Se spală în ligheane, pe cartoanele putrezite de pe jos. Baia, despre care primarul spune că "e lux, nici acasă nu aveau aşa ceva", şi pe care nu a văzut-o niciodată, este de nefolosit. Vântul şuieră printre geamurile sparte. Oamenii respiră laolaltă cu "gândaci, şopârle, şoareci", mirosul de urină ce a împânzit tabăra. Îşi îmbracă astfel copiii cu haine de căpătat. Trăiesc din ajutor social, din salariu de gunoier, din pensii de nici 3 milioane, din alocaţia copiilor. Aşteaptă ca Dumnezeu să facă o minune cu ei. Şi continuă să trăiască aşa cum au învăţat. Să dea naştere la copii (din 2007 s-au născut în tabără zece copii), să facă sarmale de Crăciun, să spere, an de an, că banii promişi de domn' primar pentru reconstrucţia caselor o să vină. Ca măcar copiii lor să apuce să locuiască în ele.

"Mulţi dintre ei se complac în situaţia asta!"
În toamna lui 2007, aproape 2.000 de case din Tecuci (Galaţi) au fost afectate de inundaţii. 400 dintre ele - complet distruse. Sprijinul Guvernului pentru sinistraţi a fost de 18 miliarde de lei, conform spuselor primarului. "Pe noi, numai decolmatarea şi transportarea materialelor de construcţii pe terenurile oamenilor ne-au costat 50 de miliarde de lei. Noi am primit cei mai puţini bani la inundaţii", susţine edilul. Tot din cauza banilor, Primăria nu a reuşit să ridice nici o casă destinată sinistraţilor. Pentru tabăra de sinistraţi, susţine edilul, Primăria scoate din buzunar 3 miliarde de lei vechi anual. "Cu banii ăştia ar putea să construiască case", este replica oamenilor la auzul sumei. "Cu aceşti bani am construi, probabil, doar vreo trei locuinţe", spune primarul şi nu uită să amintească de încă un efort pe care l-a făcut pentru sinistraţi: "Am încercat să obţinem fonduri pentru a cumpăra locuinţe. O dată cu criza, ele s-au mai ieftinit. Cererile nu ne-au fost aprobate. Problema este că şi foarte mulţi dintre ei se complac în situaţia asta. Dacă locuiau la casele lor, trebuiau să plătească lumina, căldura. Aici nu îi costă nimic", spune primarul. N-a auzit-o niciodată pe Elena Tănase, de pildă, spunând "aş prefera să stau pe frig, numai să ştiu că sunt în casa mea".

"A trebuit să ne gândim cum să împăţim puţinele ajutoare de la Guvern. Cei care au avut casele complet afectate, 138 de familii, au primit 30 de milioane de lei, 35 de familii cu case parţial avariate, 10 milioane de lei, şi 75 de familii cu casele uşor udate, câte 5 milioane de lei vechi. Ajutoarele au fost acordate doar celor care aveau venitul pe membru de familie mai mic de un milion de lei"
Eduard Finkelstain - primar Tecuci