Suflete-pereche

Mihaela Tonitza s-a născut la 9 noiembrie 1942, la Bucureşti, într-o familie de boieri din Craiova. Nepoată a marelui pictor Nicolae Tonitza, Mihaela a avut parte de o educaţie aleasă. Ştefan Iordache avea să o cunoască în vara anului 1969 când, întors în ţară din primul său turneu în afara României, în Franţa, şi-a luat o vacanţă şi a plecat pe litoral. A fost dragoste la prima vedere, povesteşte regretatul actor în cartea "Regele Scamator, Ştefan Iordache", a Ludmilei Patlanjoglu.

"Într-o zi, în băruleţul de la «Modern» am văzut o fată care bea citronadă. Şi-l întreb pe George Banu, că era şi el pe acolo, cine e domnişoara? «Mihaela Tonitza» ­ zice. «Drăguţă fată», zic. «Vrei s-o cunoşti?», zice. «Da»,  zic. Şi aşa am cunoscut-o pe Mihaela, care era pe atunci asistentă la Institutul de Teatru. Am stat de vorbă, a doua zi ne-am văzut iar, ne-am sărutat. Părea să se-nfiripe ceva serios. Şi cum auzisem că Mihaela era nepoata marelui Tonitza (de el ştiam chiar şi eu câte ceva), şi cum Mihaela era şi cu mama ei acolo, m-am simţit dator să mă arăt drept om cultivat. Aşa că vorbeam tot timpul numai despre pictură. (...) După vreo trei luni de zile de plimbări, m-am hotărât dintr-o dată să i-o prezint lui tata-mare. Am avut curajul ăsta, pe motiv că Mihaela era olteancă, trăise mult timp la Craiova şi mama ei se născuse la Caracal. Altfel, n-aveam cum să apar cu ea, pentru că tata şi bunicul îmi spuseseră foarte clar, când mă făcusem băiat mare, nu cumva să iau altceva decât olteancă. Stai să vezi. Când am ajuns în gară la Calafat, l-am văzut pe fratele lui tata, care ne aştepta. Şi-atunci, de ruşine, Mihaela n-a mai vrut să coboare din tren. A trebuit s-o smulg de acolo. Acasă, ne aştepta tata-mare. Bunica se prăpădise, n-a apucat şi ea, săraca, să mă vadă cu Mihaela. «A, Mihaila.» Niciodată nu i-a zis Mihaela - numai Mihaila! Habar n-am de ce. Aşa rostea el. (...) Tata-mare s-a uitat mult timp la ea fără să mai zică nimic. Stătea cu cotul pe genunchi şi cu mâna la bărbie, aşa, ca un fel de gânditor, cu degetul arătător pe faţă. (...)"


"MIHAELA A FOST ŞANSA MEA. ŞI CU ASTA AM SPUS TOTUL"
În volumul "Regele scamator", Ştefan Iordache îi mărturiseşte Ludmilei Patlanjoglu, vorbindu-i despre cea care avea să-i devină soţie: "M-am îndrăgostit pur şi simplu. Era frumoasă, cu sufletul curat, deşteaptă, cu picioarele pe pământ, gospodină. Am iubit-o şi-o iubesc. Mihaela a fost şansa mea. Şi cu asta am spus totul. (...) Dar, din momentul în care Mihaela a intrat în viaţa mea, am simţit că soarta este blândă şi îngăduitoare cu mine. Că drumul meu e limpede. Când am cunoscut-o eram un actor care devenise ceva, dar care nu ajunsese încă la consacrare. Faptul că eu, fire nonconformistă şi exagerat de independentă, am avut alături un om înţelept, ponderat, hotărât şi cu tact, mi-a dat echilibru. Fără să o am alături, toate ar fi fost altfel."

Căsnicia de 40 de ani a cuplului format de Ştefan Iordache şi Mihaela Tonitza nu a fost încununată şi de existenţa unui copil. Cel mai mare regret al celor doi. De altfel, Ştefan Iordache se confesa în volumul amintit: "Au trecut anii ăştia... atât de repede... Meseria, scena, reflectoare, roluri. Am agonisit într-o viaţă întreagă lucruri. În vânt. Nu la ele mă gândesc, case, maşini, dă-le... mă doare că nu creşte, lângă noi, un sufleţel de copil. Am sacrificat bucuria asta pentru o meserie despotică. Asta e durerea din fericirea mea, aşa a vrut Dumnezeu." La rândul său, Mihaela Tonitza vorbea cu tristeţe despre faptul că nu a avut un copil împreună cu Ştefan: "Am un sentiment de vinovăţie şi un mare regret. Am fi putut avea copii, dacă nu amânam în favoarea unor idealuri de moment. Mereu spuneam că nu e timpul acum şi când ne-am hotărât a fost prea târziu. Întâmplarea face ca prietenii noştri cei mai apropiaţi să nu aibă nici ei copii."


"NEPOATA LUI TONITZA" VS "NEVASTA LUI IORDACHE"
Viaţa sub "povara" a două nume extrem de cunoscute, ca Tonitza şi Iordache, a marcat-o pe Mihaela Tonitza Iordache într-un singur mod: "Doar ca nume. Înainte de a mă mărita mi se spunea «nepoata lui Tonitza», după aceea, «nevasta lui Ştefan Iordache». Sigur că mă mândresc, dar sunt şi eu ceva pe lumea asta! N-aş vrea să se creadă că îl acuz pe Ştefan că m-a subjugat. Nu, dimpotrivă. Mi-am dat seama că, dintre noi doi, el este mai valoros. Ştiu că sunt un om energic, cu rezultate şi că puteam să mă ocup mai mult de mine. Dar mi s-a părut că e mai important ca el să aibă un cămin unde să se simtă ocrotit, ca să-şi poată face meseria în linişte."  

Despre iubirea faţă de Ştefan şi despre căsătorie, Mihaela Tonitza Iordache poveşte cu duioşie în cartea Ludmilei Patlanjoglu, aducându-şi aminte de modul în care îl percepuse înainte de a-l cunoaşte personal: "Eram studentă în anul III la Filologie, şi am chiulit de la cursul profesorului Rosetti, ca să văd «Străinul» la «Patria». Îl vedeam pe Ştefan jucând pentru prima dată. Îmi părea un tânăr de o puritate extraordinară. Personajul era încărcat de o expresie foarte curată. Apoi, l-am văzut în Don Juan, în regia lui Dinu Cernescu, la televizor, într-o transmisie în direct. Atunci nu m-am gândit nici o clipă că vom fi într-o zi împreună. Aveam prietene care se îndrăgosteau de actori. Structura mea psihică nu era sensibilă la astfel de pasiuni. Când mi l-a prezentat George Banu, coleg în vremea aceea cu mine la Institutul de Teatru mi s-a părut frumos şi foarte nobil ca prezenţă. Auzisem multe lucruri despre viaţa lui aventuroasă. Senzaţia a fost însă a întâlnirii cu un om sfios şi cu foarte mult bun-simţ. M-am îndrăgostit. Nu avea nici o legătură cu faptul că era actor. Putea să aibă orice altă profesie. Am simţit pentru el o atracţie foarte puternică şi, se pare, definitivă. Ştefan îmi spune acum că eu l-aş fi cerut de bărbat. Nu-mi amintesc. Ţin minte însă o altă zi, când ne plimbam pe Magheru şi m-a invitat să mergem la un magazin. Am crezut că vrea să-şi cumpere ceva şi doreşte sfatul meu. A cerut două verighete, pe care le avem şi astăzi. Sunt foarte mândră de ele, pentru că seamănă cu cele ale părinţilor noştri, încrustrate, puţin bătrâneşti. Ne-am pus verighetele şi am mers la o bere să sărbătorim logodna. Când am ajuns acasă, nu ştiam cum să-mi ascund mâna dreaptă şi abia la felul doi i-am spus mamei că m-am logodit cu Ştefan. Relaţia a devenit serioasă şi a rămas să ne căsătorim primăvara următoare."


"PLEC LINIŞTITĂ, PENTRU CĂ ŞTIU CĂ SE IUBESC"
Despre modul în care mama sa, doctor Carmen Maria Tonitza, l-a acceptat pe Ştefan Iordache, Mihaela Tonitza spune: "Şi ea auzise multe despre existenţa lui boemă. La început nu a fost de acord. Nu mi-a spus-o niciodată, dar o simţeam îngrijorată. După ce s-au cunoscut, s-au înţeles şi l-a iubit mult." În ziua în care a murit, la 9 mai 1997, mama Mihaelei Iordache rememora întâlnirea cu Ştefan Iordache: "Pentru mine Ştefan înseamnă Mihaela. E tot ce am avut mai drag pe lume. (...) Eu şi Ştefan semănăm mult. Eu nu prea vorbesc, el nu prea vorbeşte. Cele mai fericite momente erau când stăteam împreună, amândoi tăcuţi, şi fumam o ţigară. Sau, de Sărbători, când se adunau la masă prieteni, rude, când casa era plină. M-am bucurat de bucuria lor, m-am întristat de tristeţea lor. Ei se certau, ei se împăcau. Nu m-am amestecat niciodată. Plec liniştită, pentru că ştiu că se iubesc." Mama lui Ştefan, Elena Iordache, şi-a iubit mult nora: "Nu există socri care să-şi iubească nora mai mult ca noi. Dar şi ea ne poartă mult de grijă. Îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat aşa o fată. Cât sunt ei fericiţi, suntem şi noi."  

Mihaela Tonitza nu a făcut un secret din faptul că ani de-a rândul, după ce s-au căsătorit, Ştefan Iordache s-a comportat în casa lui ca un străin: "Pe Ştefan, faptul că intra într-o casă unde nu contribuise material cu nimic îl deranja. Uneori, avea atitudini de frondă. Mulţi ani m-a întrebat dacă poate să ia un obiect oarecare, să mănânce o bucată de caşcaval, fapt care pe mine mă exaspera, mă ducea la nebunie. Trebuia să fac nişte eforturi mascate ca el să simtă că aici e locul lui. De la o vreme încoace s-a mai obişnuit şi lucrurile s-au echilibrat. Mai ales după ce am cumpărat casa de la Gruiu, pentru că acolo totul e făcut de mâna lui. Mihaela, sufletul-pereche al actorului nepereche, Ştefan Iordache, vorbeşte şi despre momentele de tandreţe: "Ştefan e un om foarte cald, dar numai când are el chef. Atunci îmi aduce o sticlă de şampanie, care ştie că îmi place, şi o bem amândoi. Însă cel mai bine ne simţim la Gruiu, cu vecinii şi prietenii noştri, cu ţăranii de acolo, care sunt oameni minunaţi". Mihaela Tonitza Iordache a părăsit această lume la 67 de ani, aceeaşi vârstă pe care o avea şi soţul ei, Ştefan Iordache, când a plecat dintre noi.