A încetat din viaţă Tatiana Stepa. Ultima coardă a trupului ei firav ca o cutie de vioară s-a rupt, după o lungă încordare. Din ianuarie se pregătea să cânte la Folk You! A trăit o jumătate de an cu gândul şi cu speranţa de a mai urca o dată pe scenă. Şi a urcat... A fost cântecul ei de lebădă, ultima amintire pe care a lăsat-o publicului, care a cântat şi el, o dată cu ea, în picioare. Se întâmpla acum doar o săptămână, la Folk You!  Am putea spune (şi o să spunem, bineînţeles, pentru că ăsta e devărul - şi protocolul) că au rămas cântecele ei nemuritoare... Aşa se spune despre toţi artiştii mari care ne părăsesc. Dar adevărul este incomplet, pentru că nu spune nimic despre durerea pe care o lasă în urmă moartea Tatianei. Pentru că vocea ei adevărată, vie, respiraţia ei caldă, glumele, autoironiile, nu mai sunt. "Nu-i adevărat că am cântat bine, a fost publicul mişto" - spunea ea, în urmă cu un an, tot la Folk You! Nu-i adevărat, Tatiana, am vrea să-i mai spunem o dată, ai fost extraordinară! Am vrea să-i spunem, dar nu mai avem cui... Astă primăvară, înaintea uneia din multele intervenţii chirurgicale, a venit la ea în salon un preot, un mitropolit, ca s-o spovedească. "Ce-i părinte, ai venit să pui o vorbă pentru mine, sus?" - l-a întrebat Tatiana, privindu-l cu ochii aceia mari, în care nu ghiceai niciodată dacă glumeşte sau vorbeşte serios. Acum nu mai este nevoie să pună cineva o vorbă bună pentru ea, pentru că s-a dus personal la Doamne-Doamne. Se uită la la noi şi - cine ştie? - poate zâmbeşte. Iar noi, oportunişti şi ingraţi cum suntem, încă îi mai cerem ceva, încă o mai rugăm, ştiind bine că n-o să ne refuze: Tatiana, când te vezi cu Dumnezeu, pune o vorbă bună şi pentru noi. Sau mai bine cântă-i ceva şi va înţelege!...