Îţi ia mai mult timp să faci un pipi dacă eşti civilizat şi te speli pe mâini după. Pentru a vota o lege care dă tupeu infractorilor, deputaţii au avut nevoie de fix 100 de secunde. Nici o întrebare, nici apăsare, nici o jenă. Cu aceeaşi viteză a trecut legea şi prin Senat.
Efectul? Legea a băgat, inutil, spaima în populaţie şi i-a fericit pe ticăloşi.

Legea 298/2008, privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, precum şi pentru modificarea Legii 506/2004, privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice. E cunoscută de oameni sub porecla ce i-a scurtat titulatura într-un mod idiot – "legea ascultării telefoanelor". Asta, în condiţiile în care nici un paragraf al actului legislativ nu face referire la interceptarea convorbirilor telefonice!

O lege care a stat în gestaţie un an şi jumătate, din aprilie 2007, când Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei a prezentat un prim proiect, şi care a fost expulzată în plenul Camerei Deputaţilor într-o sută de secunde. O lege care face spume la gurile conspiraţioniştilor. O lege apărută la cerinţele Uniunii Europene şi adaptată la angoasele băştinaşe, care a creat isterie într-un popor încă bântuit de fantomele trecutului. Vă prezentăm astăzi faţa nevăzută a acestei legi. Ce zice ea, cui se adresează şi de ce e motiv de bucurie pentru infractori.  

STOCAREA LISTING-URILOR
Legea stabileşte, chiar în art. 1, "obligaţia furnizorilor de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice de a reţine anumite date (...), pentru punerea acestora la dispoziţia autorităţilor competente în scopul utilizării în cadrul activităţilor de cercetare, de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor grave". Care sunt "autorităţile competente"? Ele sunt enumerate la art. 14, alin. (1) – "Mi­nisterul Internelor şi Reformei Administrative, Ministerul Public, Serviciul Român de Informaţii şi Serviciul de Informaţii Externe".

Ce fel de date sunt "reţinute"? Art. 1, lit. b) defineşte prin "date" – "informaţiile privind traficul, localizarea şi alte date legate de acestea, necesare pentru identificarea unui abonat sau a unui utilizator". Art. 3 este mai exact în precizări. Sunt reţinute în "memoria" operatorilor, "date(le) necesare pentru urmărirea şi identificarea sursei unei comunicări, pentru identificarea destinaţiei unei comunicări, pentru determinarea datei, orei şi duratei comunicării, pentru identificarea tipului de comunicare, pentru identificarea echipamentului de comunicaţie al utilizatorului sau a dispozitivelor ce servesc utilizatorului drept echipament, pentru identificarea locaţiei echipamentului de comunicaţii mobile".

Cei care citesc cu atenţie vor identifica în enumerarea de mai sus exact informaţiile ce apar pe listing-ul telefonului. Până acum, nici un român nu s-a plâns că vreo firmă de telefonie mobilă îi încalcă dreptul la intimitate, păstrând acest tip de date în "memoria" operatorului.

Cui folosesc, prin noua lege, aceste date? Ele sunt reţinute, scrie negru pe alb, "în scopul utilizării în cadrul activităţilor de cercetare, de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor grave". Conform art. 1,  lit. f), "infracţiune gravă – in­fracţiunea care face parte dintre infracţiunile enumerate la art. 2, lit. b) din Legea nr. 39/2003, privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate săvârşite sau nu de un grup infracţional organizat, dintre cele prevăzute în cap. IV din Legea nr. 535/2004, privind prevenirea şi combaterea terorismului, precum şi dintre infracţiunile contra siguranţei statului, prevăzute în titlul I din partea specială a Legii nr. 15/1968 – Codul Penal al României, republicată, cu modi-ficările şi completările ulterioare".

În ce condiţii sunt puse aceste date la dispoziţia autorităţilor competente? Spune art. 16 – "Solicitarea transmiterii de date reţinute potrivit prezentei legi se realizează numai după ce a fost începută urmărirea penală, cu autorizarea motivată a preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa cores­punzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori a judecătorului desemnat de acesta, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, potrivit legii, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni grave". La alin. (2) se precizează că "în caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării prevăzute la alin. (1)  ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire penală ori îndeplinirii obligaţiilor asumate de România prin documente juridice de cooperare internaţională sau ca stat membru al Uniunii Europene, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau căruia i-ar reveni această competenţă poate să autorizeze, prin ordonanţă motivată, solicitarea transmiterii de date reţinute, potrivit prezentei legi. În termen de 48 de ore de la emiterea autorizării, procurorul prezintă instanţei de judecată competente, potrivit alin. (1), motivele care au stat la baza emiterii autorizării. Instanţa de judecată se pronunţă cu privire la legalitatea şi temeinicia ordonanţei prin care s-a autorizat solicitarea transmiterii de date reţinute, în cel mult 48 de ore".

În concluzie, pentru a solicita un simplu listing al posturilor telefonice apelate trebuie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: să fie infracţiune gravă, să fie începută urmărirea penală, să existe autorizarea motivată a preşedintelui instanţei sau ordonanţa motivată a procurorului, ce va fi confirmată în 48 de ore de instanţa de judecată.

70% DIN INFRACŢIUNI, OCOLITE DE LEGE
Prin urmare, nu e interesant, pentru nici o autoritate competentă, dacă Vasile vorbeşte cu Ioana, înşelând-o pe Maria, şi nici dacă Maria i-a dat vreo zece SMS-uri lui Ion pe la miezul nopţii. Aceste date, care oricum rămân în "memoria" operatorilor de telefonie mobilă şi apar apoi în listingul lui Vasile, respectiv în cel al Mariei, sunt inofensive şi neutilizabile.

În ce situaţii ai avea însă nevoie de localizarea sau de listingul unui telefon? Să zicem că eşti părintele unui copil care are 10 ani. Într-o zi nenorocită, fuge de acasă. Are cu el mobilul. Ai vrea să afli unde este, iar compania de telefonie deţine, teoretic, această informaţie. Conform Legii 298/2008, operatorii nu pot însă să dea date poliţiştilor. De ce? Pentru că plecarea voluntară nu e infracţiune, pentru că nu e începută, prin urmare, nici o urmărire penală şi, pe cale de consecinţă, nu există nici o autorizare motivată a vreunui judecător.    

Infracţiunile grave pentru care se aplică legea sunt, conform Legii 39/2003, art. 2, lit. b): "Omor, omor calificat, omor deosebit de grav; lipsire de libertate în mod ilegal; sclavie; şantaj; infracţiuni contra patrimoniului, care au produs consecinţe deosebit de grave; infracţiuni privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive; falsificare de monede sau de alte valori; divulgarea secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri, nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri; proxenetismul; infracţiuni pri­vind jocurile de noroc; infracţiuni pri­vind traficul de droguri sau precursori; infracţiuni privind traficul de persoane şi infracţiuni în legătură cu traficul de persoane; traficul de migranţi; spălarea banilor; infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie; contrabanda; bancruta frauduloasă; infracţiuni săvârşite prin intermediul sistemelor şi reţelelor informatice sau de comunicaţii; traficul de ţesuturi sau organe umane; orice altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii, al cărei minim special este de cel puţin 5 ani".

Au mai rămas pe dinafară alte infrac­ţiuni? Tâlhăria, al cărei minim special este de 3 ani. Violul – minim special 3 ani. Furtul – minim special 1 an. Furtul calificat (săvârşit de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică, de o persoană mascată, deghizată sau travestită, asupra unei persoane aflate în impo­si­bilitatea de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra; într-un loc public) – minim special 3 ani. Gestiunea frauduloasă – minim special 3 ani. Luare de mită – minim special 3 ani. Înlesnirea evadării (indiferent de modalitatea de comitere sau de calita­tea persoanei) – minimul special nu de­pă­şeşte 3 ani. Nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive –  minimul special nu de­pă­şeşte 3 ani. Nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export – minimul special nu depăşeşte 2 ani.

Practica judiciară a demonstrat că, în peste 60% din situaţiile de genul celor prezentate mai sus, singurele indicii care au dus la identificarea autorului au fost obţinute prin exploatarea datelor conţi­nu­te în listing-urile telefonice. Iar lista infracţiunilor ce exced categoria "infrac­ţiuni grave" poate continua, peste 70% din faptele incriminate de Codul Penal şi de alte legi speciale fiind de acest gen!

CAZURI IMAGINARE, VICTIME REALE
Să simulăm o situaţie reală. Vasile şi Ion o tâlhăresc pe stradă pe Maria. Nu există probe directe care să-i incrimi­neze. Nici declaraţii de martori, doar declaraţia Mariei. Şi Vasile, şi Ion neagă fapta. Mai mult, ei spun că la ora comiterii tâlhăriei nu se aflau în oraş. Metoda cea mai simplă de verificare a alibiului ar fi consultarea listingului telefoanelor. Dar tâlhăria nu e infracţiune gravă, iar Ion şi Vasile pot scăpa nepedepsiţi. Iar mâine, cu tupeu şi cu "alibi", te pot tâlhări pe tine, cel care citeşti aceste rânduri.

O altă situaţie: există probe că Vasile a spart locuinţa lui Ion, din care a furat toate bunurile. Informaţia că în ziua jafului el a luat legătura telefonic cu Maria, la care ar fi putut să ascundă prada, e importantă pentru păgubitul Ion. Însă nici în acest caz procurorul nu are acces la ea. Mai mult, şi dacă ar avea, în cazul în care Vasile ar fi dovedit ca făptaş peste şase luni şi o săptămână de la ziua comiterii jafului, informaţia nu ar mai exista în baza de date a operatorului de telefonie mobilă. Pentru că el, prin lege, conform art. 3, alin. (2), are obligaţia de a păstra datele "timp de şase luni de la momentul efectuării comunicării".

Dacă exemplele de mai sus vi se par sim­pliste sau neconforme cu realitatea, vă prezentăm două cazuri dramatice în care victime au fost copiii. Narcisa Huştiu avea 9 ani şi era din Bacău. A dispărut la
1 iunie 2001 din faţa casei. Fetiţa fusese ră­­pită de doi indivizi. La scurt timp, pe adresa părinţilor a sosit şi o scrisoare de răscumpărare: răpitorii cereau 100.000 de dolari în schimbul fetei. Poliţia a ex­tins cercetările, a format un cerc de bă­nuiţi şi a pus telefoanele sub supravegh­e­re. Pornind de la seria unei cartele telefo­nice, cu ajutorul căreia răpitorii mai luau legătura cu părinţii, politiştii au izbutit să-i afle pe presupuşii făptaşi. Din păcate, fetiţa a fost găsită moartă. Dar anchetatorii au ajuns la asasinii ei plecând de la o informaţie din categoria "datelor" puse la dispoziţie de operatorii de telefonie.

Statisticile FBI arată că un copil răpit este ucis, cel mai adesea, în primele trei ore după dispariţia sa. Teoretic, răpirea unui copil este o infracţiune gravă. Practic, ea rămâne o dispariţie în împrejurări suspecte. Urmărirea penală poate începe "in rem" (nefiind necesară pentru luarea acestei măsuri cunoaşterea persoanei făptuitorului, fiind suficient doar că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală). Însă obţinerea listing-ului devine extrem de dificilă: la cererea procurorului, numai judecătorul poate da autorizarea motivată. În instanţele din România, timpul e diluat, termenele prevăzute în Codul de Procedură Penală nu sunt respectate de instanţe şi nimeni nu le poate trage la răspundere. Pe de altă parte, nu e raţional să se solicite administrarea de temeiuri concrete după începerea urmăririi penale pentru soli­citarea unui listing telefonic când, în realitate, listing-ul telefonic ca atare poate reprezenta el însuşi temei pentru începerea urmăririi penale. Aşadar, Legea 298/2008 îngreunează accesul la datele ce ar permite localizarea presupuşilor răpitori.

Şi în cazul Simon Andreea există suspiciuni că fetiţa a fost răpită. Andreea avea 9 ani şi a dispărut la 15 decembrie 2005 din Miercurea-Ciuc. Pe drumul dintre casa ei şi buticul de lângă bloc. La nouă luni de la dispariţie, B.T., cel care este acum principalul suspect, i-a mărturisit mamei că fata a parcurs o bucată de drum cu el. E ultimul care a văzut-o în viaţă. Pentru anchetatori e important să afle, în baza datelor obţinute de la operatorii de telefonie mobilă, unde a fost suspectul în acea zi. După dispariţia fetiţei. Cu cine a vorbit. Refăcându-i traseul, în baza acestor informaţii, ar putea ajunge la Andreea, oricum ar fi ea acum, vie sau moartă. Mărturisirea suspectului cum că a întâlnit fetiţa în acea seară a venit însă la nouă luni după dispariţie. În baza noii legi, la trei luni după data la care informaţiile despre traseul lui din acea zi vor fi şterse din baza de date. Cui ajută? Infractorului, care are astfel mai multe şanse de a scăpa neprins. Şi nepedepsit.



Cine a operat legea?
La 15 martie 2006 a fost adoptată Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, privind reţinerea datelor generate sau procesate în cadrul activităţii de furnizare de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii. Directiva avea ca termen-limită de transpunere data de 15 septembrie 2007. Pentru că România nu a respectat acest termen, pe 27 noiembrie 2007 Comisia europeană a declanşat prima fază a procedurii de încălcare a acquis-ului comunitar. În aceste condiţii, transpunerea Directivei prin intermediul unei legi trebuia făcută în procedură de urgenţă. Guvernul a elaborat un proiect legislativ, pe care l-a depus la Senat la 28 februarie 2008. Proiectul a suferit ulterior o singură mare modificare, pe traseul Senat – Camera Deputaţilor: s-a înjumătăţit intervalul de timp în care operatorii sunt obligaţi să păstreze datele. Directiva Parlamentului European prevede, la art. 6, că "Statele membre se asigură că toate categoriile de date (...) se păstrează pe perioade de cel puţin şase luni şi nu mai mult de doi ani de la data efectuării comunicaţiei". Legislativul propusese "12 luni de la momentul efectuării comunicării", însă Comisia juridică a Senatului a considerat că şase luni sunt arhisuficiente. Raportul a fost semnat de preşedinta comisiei, senatoarea Norica Nicolai. Care au fost raţiunile pentru care s-a luat această decizie? "Întotdeauna ne-am dus pe limita minimă", explică Norica Nicolai. "Nu mai îmi aduc bine aminte, dar am impresia că am mers atunci şi pe cât poţi să ceri mandat de interceptare. În plus, un an ni s-a părut mult. Ştiţi obiceiul românesc: ascultă, ascultă, poate pică ceva!" Îi explicăm că în lege e vorba doar despre stocarea unor listing-uri, nu de interceptarea convorbirilor, şi-şi aduce aminte: "Şi da, a fost şi un argument de ordin tehnic. Blocarea serverelor cu date. Nu exista echipament şi trebuia făcute investiţii". Nu din banii publici, ci de operatori, nu? "Da, dar echipamentele veneau din străinătate şi costau. Abia la Camera Deputaţilor aceste cheltuieli au devenit deductibile."   
În varianta modificată, proiectul a fost adoptat de Senat la 17 iunie 2008, cu 78 de voturi pentru şi două abţineri. La 9 septembrie 2008, proiectul de lege primeşte avizul favorabil al Comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională din Camera Deputaţilor. La 4 noiembrie 2008 a fost votat de plenul Camerei Deputaţilor, cu trei voturi împotrivă. Totul a durat 100 de secunde. O lege ordinară...

Adaptare românească a Directivei Europene
Legea 298/2008 are trei mari handicapuri: lasă descoperite 70% din faptele incriminate de Codul Penal şi de alte legi speciale, condiţionează accesul la listing-uri de începerea urmăririi penale şi obligă operatorii să stocheze datele doar şase luni.
Art. (1), alin. (1) din Directiva 2006/24/CE stipulează însă că "prezenta directivă urmăreşte să armonizeze dispoziţiile statelor membre privind obligaţiile furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice accesibile publicului sau de reţele de comunicaţii publice cu privire la păstrarea anumitor date generate sau prelucrate de aceştia, pentru a se asigura că datele sunt disponibile în vederea cercetării, depistării şi urmăririi penale a infracţiunilor grave, astfel cum sunt definite de fiecare stat membru în dreptul său intern". Aşadar, Directiva europeană a obligat operatorii să reţină datele pentru a ajuta organele de cercetare penală, şi nu pentru a îngrădi accesul anchetatorilor la aceste informaţii, aşa cum prevede Legea 298/2008.
Sfera de aplicabilitate a accesului organelor de cercetare penală la datele reţinute de operatori contrazice vădit spiri­tul Directivei 2006/24/CE, care vine în sprijinul agenţiilor de aplicare a legii, cerând imperativ stocarea acestor date. "Concluziile Consiliului de Justiţie şi Afaceri Interne de la 19 de­cembrie 2002 subliniază faptul că, din cauza creşterii semnificative a posibilităţilor oferite de comunicaţiile electronice, datele referitoare la utilizarea comunicaţiilor electronice sunt importante în mod special şi, în consecinţă, reprezintă un instrument valoros în vederea prevenirii, cercetării, detectării şi urmăririi penale a infracţiunilor şi, în special, a criminalităţii organizate", se precizează în alin. (7) din preambulul Directivei 2006/24/CE. În prezent, mai multe state membre au adoptat legislaţia care prevede păstrarea datelor de furnizorii de servicii în vederea prevenirii, cercetării, detectării şi urmăririi penale a infracţiunilor.