Despre teatru şi alte întâmplări

Marius Manole este unul dintre cei mai dragi prieteni de-ai mei, cu care mă întâlnesc cam o dată pe an şi atunci pentru interviuri. În restul timpului merg să-l văd la teatru şi e suficient să ţinem legătura aşa, mai ales că e greu de prins între piese.

Ultima oară când am vorbit, el juca în 16 spectacole deodată şi era în repetiţii pentru "Ioana şi focul" (un text de Matei Vişniec, în regia Cătălinei Buzoianu). Acum e la început de drum cu "Oscar şi tanti Roz" şi se pregăteşte pentru o altă premieră la Naţional, ce va avea loc la sfârşitul lunii aprilie, chiar în perioada în care înfloresc... livezile de vişini... Iată opiniile sale:

TEATRUL, OGLINDA SOCIETĂŢII
Teatrul românesc astăzi... mi se pare că e foarte împrăştiat şi că nu există un centru foarte puternic, ca reper, în jurul căruia să se adune lumea, să aibă acelaşi numitor comun.

Cumva suntem acum foarte debusolaţi: şi actorii, şi spectatorii, şi regizorii... ne aflăm într-o zonă în care toată lumea spune că suntem în căutare şi probabil că asta se întâmplă, doar că această căutare durează foarte mult. Cred că undeva ar trebui să ne oprim şi să înţelegem ce facem în continuare cu teatrul românesc pentru că în momentul ăsta e uşor pe moarte. Şi nu e vina regizorilor sau a sistemului, ci e mai degrabă vina societăţii. De fapt, toate lucrurile merg prost şi atunci şi teatrul, la rândul lui, fiind oglinda societăţii, merge prost.

PE SCURT, N-AU NICI O ŞANSĂ
Termină foarte mulţi studenţi, aproximativ 80 pe an numai în Bucureşti, ceea ce nu e mult, dar locurile în teatru sunt ocupate, posturile sunt blocate... am vorbit cu mulţi actori tineri şi îmi spuneau că pleacă din ţară, pentru că nu au cu ce trăi, n-au ce mânca.
Decât să stea să se chinuiască aici pe la metrou la Unirii şi să nu le placă nimic, pleacă în străinătate, renunţă chiar la actorie sau încearcă să facă şi acolo, dar dacă nu le iese, viaţa merge mai departe.

Ştii, tinerii din ziua de azi sunt un pic mai pragmatici decât noi, noi am făcut teatru de plăcere, dar înainte teatrul însemna ceva, vedeai un fel de emulaţie, un fel de stimul, vedeai actori foarte mari, spectacole foarte bune şi-ţi venea să te arunci, chiar şi fără bani.
Acum se întreabă în primul rând "cât?".
Pe de o parte au dreptate, au chirii de plătit, trebuie să se întreţină cumva.

Nu sunt plătiţi în teatru, se îndreaptă spre telenovele. Cunosc actori care la câteva luni după ce au terminat facultatea au plecat direct spre gară.

Unii n-au mai făcut actorie deloc, alţii s-au întors în oraşele lor şi s-au angajat acolo. Şi mă bucură asta pe de o parte, pentru că eu sunt pentru teatrul din provincie, teatrul din provincie e foarte bun, mai bun chiar decât cel din Bucureşti. Condiţiile sunt alea care sunt... un salariu mizerabil... dar cred că se face teatru de calitate şi în provincie, mai ales pentru că acolo oamenii au timp, pentru că nu sunt pe fugă, pentru că nu-ţi lipseşte nimeni de la repetiţie şi atunci lucrurile sunt mai închegate.
Dar, revenind la actorii tineri, pe scurt, n-au nici o şansă, săracii, n-au.

Mie nu mi-a fost greu, doar că eu am muncit mult, mi s-a dat şansa să muncesc. Întâi Radu Apostol la Brăila, apoi Felix Alexa a avut nebunia să mă aducă la Naţional. Probabil că şi tinerii de azi ar munci la fel de mult ca mine, dar dacă n-au unde... Eu văd spectacole din anul IV, cu studenţi incredibil de buni, de care nu mai aud niciodată apoi. Renunţă.