Situată la patru kilometri în aval de Barajul Vidraru, construită în stâncă, la o altitudine de 850 de metri, Cetatea Poienari atrage anual zeci de mii de turişti. Prea puţini dintre ei respectă codul bunului-simţ, şi anume acela de a respecta pădurea şi, în general, natura. Altfel nu se explică miile de peturi şi gunoaie aruncate chiar la poalele muntelui. Ca să ajungi la cetatea construită de Vlad Ţepeş trebuie să te încumeţi să urci aproape 1.500 de trepte. Turiştii nerăbdători se hidratează probabil înainte şi, ca să nu urce cu sticlele după ei, preferă să le arunce în "locul special amenajat" de alţi turişti, la fel de prost educaţi.

O mare parte din vină o poartă şi autorităţile, pentru că primul coş de gunoi se află în vârful muntelui, la o căsuţă unde Muzeul orăşenesc Curtea de Argeş a realizat o expoziţie permanentă numită "Cetatea Poienari", şi care prezintă istoria cetăţii medievale. Ar fi lesne de înţeles că este foarte greu ca respectivele pubele să fie golite la timp, pentru că angajaţii riscă să facă atac de cord dacă ar sta să urce şi să coboare zilnic 1.500 de trepte, chiar şi de mai multe ori. Tocmai de aceea, s-a apelat tacit la bunul-simţ al turiştilor, bun-simţ care se învaţă în primii ani de viaţă, când mergi în primele excursii cu părinţii. Şi mergem mai departe la Barajul Vidraru, unde întânim aceeaşi specie de turişti. Vrăjiţi de ideea de a se imortaliza în poze, având în spate barajul, turiştii emancipaţi aruncă repede, la întâmplare, şerveţelele de la sandvişuri, sticlele de suc sau de bere şi, evident, chiştoacele de ţigări. Important e că au cu ce se lăuda la prieteni şi nu le pasă că în urma lor rămâne un peisaj dezolant. Şi mai există o specie de turişti, probabil din rândul adolescenţilor fugiţi de acasă. Sunt cei care îşi scrijelesc numele pe stânci, pe pietre, pe pereţi, pe orice. Mai nou, am văzut că se inscripţionează în natură şi numărul de înmatriculare al maşinii, să vadă lumea ce şmecheri de şmecheri au trecut pe acolo. Fenomenul va putea fi stârpit doar de turiştii care înţeleg că şi nepoţii şi strănepoţii lor trebuie să vadă unde a trăit în secolul al XV-a Vlad Dracul sau să admire frumuseţea Transfăgărăşanului, fără să facă slalom printre gunoaie.