"Morţii vii", cei mai săraci oameni din Cairo

Corespondenţă specială din Egipt. La câţiva kilometri de nebunia din piaţa Tahrir, în care pofta de democraţie care a născut Revoluţia se amestecă cu sânge, pietre şi gloanţe, se află un alt loc în care viaţa se împleteşte cu moartea ca nicăieri în altă parte. Cunoscută de egipteni sub numele "Sumatri" şi de străini ca "Dead City" ("Oraşul morţilor"), zona este de fapt un cimitir uriaş de câteva zeci de kilometri pătraţi.

Cei mai mulţi dintre locatarii mormintelor sunt, însă, oamenii vii: aproape o sută de mii de suflete care locuiesc aici de când se ştiu. O parte dintre ei au ocupat criptele libere, însă cei mai mulţi vieţuiesc în aceleaşi încăperi cu morţii care sunt îngropaţi sub podele. "Este cel mai sărac loc din Cairo. Primii oameni au venit să locuiască aici acum 90 de ani", explică Sani, unul dintre tinerii din Cairo care se cutremură de câte ori are drum prin apropierea zonei Sumatri.

O cheamă Rawda, dar insistă să fie numită "Mama lui Muhammad". Are 65 de ani, toţi trăiţi în Sumatri. S-a născut aici pentru că tatăl său a fost unul dintre primii locuitori ai cimitirului. "Aici o să mor, nu-i convenabil să mori direct în cimitir?", râde Rawda privindu-şi nora şi nepotul de şase ani.

Locuieşte împreună cu familia fiului într-unul dintre morminte. L-au amenajat cu paturi, cârpe întinse pe jos şi au chiar şi un mic televizor. Curentul electric l-au tras ilegal de la unul dintre stâlpii de înaltă tensiune din apropiere. Nimeni din familie nu lucrează şi nu a lucrat vreodată. Singurii bani pe care îi primesc sunt pomana de la cei veniţi să-şi îngroape morţii. Într-o lună bună, strâng cam 600 de lire egiptene (aproape 100 de dolari) pentru toţi cinci.

Dacă au baftă de înmormântări, mănâncă tot din mila rudelor celui decedat. Dacă nu, încropesc o masă cu ce găsesc prin jur. "Azi n-avem ce mânca şi nici prietenii noştri de aici nu au ce să ne dea", spune Rawda, resemnată. Cea mai mare spaimă a ei sunt bolile, care bântuie peste tot în jur: "Când ne îmbonăvim, mergem la un spital de pe-aici. Dacă avem noroc, ne tratează, dacă nu, ne întoarcem cum am venit".

Ali, nepotul Rawdei, nu a văzut niciodată o şcoală pe dinăuntru. Ar vrea să meargă, şi bunica lui ar vrea să-i trimită, dar pur şi simplu nu se poate. Cât e ziua de lungă, puştiul se joacă împreună cu prietenii săi printre morminte. Niciunul nu a fost vreodată elev, dar câţiva vorbesc un pic de engleză, învăţată de la televizor. Împreună cu părinţii, au privit fiecare minut al revoluţiei cu spaimă. "Mubarak e bun, noi ţinem cu el", spune Rawda, insistând că aşa simt toţi cei din Sumatri. "Le e frică să spună că-l urăsc. Nu le-a dat niciodată nimic, dar le e groază de el", vine cu o altă versiune Sani.

Între timp, în jurul nostru se mai strâng câţiva bărbaţi care o contrazic pe Rawda. "Eu cred că Hosni nu e  un conducător bun. Ar trebui să plece", spune Ahmed, unul dintre cei mai norocoşi locuitori ai "coloniei", pentru că lucrează ca şofer câteva zile pe lună. Ahmed le este recunoscător Fraţilor Musulmani, organizaţia anti-Mubarak acuzată de statele occidentale de terorism, ale cărei rădăcini sunt în Egipt. "Fraţii au făcut un fel de asigurare socială neoficială pentru mulţi de aici. Le mai dau şi bani, le mai aduc şi mâncare şi medicamente. I-au ajutat să-şi sape şi puţuri pentru apă Mulţi tineri îi simpatizează şi ar lupta pentru ei oricând. O parte sunt şi acum la proteste", explică Ahmed, ceva mai încet, să nu audă Rawda.

Printre morminte, la orele prânzului, nu mai este decât mirosul greu al celor 100.000 de oameni care trăiesc între viaţă şi moarte în cel mai concret sens al expresiei.  Auzind zgomotul maşinii, dintr-o criptă apare Mohamed, un fel de paznic al cimitirului.

Locuieşte aici de toţi cei 70 de ani pe care îi are, împreună cu soţia. În Sumatri s-au cunoscut de când erau copii, aici s-au căsătorit şi aici vor muri împreună. Mohamed nu mai are nici o speranţă- nici pentru Egipt, nici pentru el însuşi. "Toţi se poartă ca şi cum nu am exista. Am văzut şi eu că există organizaţii umanitare, dar la noi n-a venit nimeni. Nici nu ştiu cum am ajuns la 70 de ani", spune bătrânul. În fiecare zi priveşte către Citadelă- un palat uriaş aflat în imediata apropiere, fosta reşedinţă a Regelui. "Uitaţi-vă că şi de cei puternici s-a ales praful. Şi de rege, şi de Mubarak o să se aleagă. Când mergem la Allah, suntem toţi suflete, indiferent unde am locuit pe pământ", este concluzia definitivă a lui Mohamed din Sumatri.