Ce scriem în CV, pe timp de criză

Doctoratul, postdoctoratul sau MBA-ul au creat probleme, în criza economică anterioară, din 2008-2009, în companiile care au considerat că este o bună soluție de a face economie la bani prin renunțarea la specialiștii mai bine plătiți. Recent, un proiect de modificare legislativă pentru stabilirea salariului minim diferențiat, în funcție de pregătirea profesională, a generat un scandal legat de problemele pe care ar urma să le aibă cei care au studii superioare, urmând să fie respinși de angajatori. Totuși, este o falsă problemă, pentru că piața forței de muncă nu presupune practici unitare. Fiecare candidat la un post trebuie să știe ce scrie în CV, astfel încât să corespundă cerințelor angajatorului, iar restul detaliilor legate de salarizare se negociază între părți, dacă postul este în mediul privat. 

În timp ce la stat se plătesc sporuri de doctorat, în mod automat, mediul privat are alte reguli. CV-ul, chiar dacă nu este document oficial, ci mai degrabă o carte de vizită a candidatului pentru un post, acesta trebuie să conțină informațiile relevante pentru poziția vizată. Astfel, chiar și în situație de criză economică, dacă un candidat supracalificat știe că postul pe care și-l dorește, într-o companie, nu necesită studii precum doctoratul, postdoctoratul sau MBA-ul, este liber să nu specifice, în CV, toate studiile absolvite. Specificarea studiilor se face doar pentru a-i arăta angajatorului că are calificare în domeniul pe care urmează să lucreze, iar pretențiile financiare se negociază și se pot refuza, pentru că niciuna dintre părțile contractuale nu este obligată să accepte ceva. Tocmai de aceea, nu se poate pune problema – așa cum s-a zvonit deja, recent – că absolvenții de doctorate, postdoctorate și MBA „vor muri de foame” dacă legislația se va modifica, pentru a se stabili un salariu minim pe economie diferențiat pentru fiecare nivel de pregătire profesională. În CV estistă rubrică separată pentru postul vizat, pe care trebuie să o specifice fiecare candidat, iar completarea rubricilor de studii și experiență se face tot în funcție de cerințele postului respectiv.

Istoria recentă a salariului minim

Vechea legislație a muncii prevedea salariul minim diferențiat în funcție de studii, astfel încât cel mai mic venit îl avea un muncitor necalificat – 600 de lei -, 900 de lei aveau muncitorii calificați și absolvenții de bacalaureat, iar pentru studii superioare, salariul minim era 1.200 de lei, dar în lege se specifica faptul că se acordă acest venit maxim doar dacă funcția necesită respectivele studii superioare. În contextul crizei economice care urmează, deja se pune problema că un absolvent de facultate, masterat, doctorat etc. ar putea fi respins de angajator, la stat sau în mediul privat, dacă o lege impune plata suplimentară pentru cei care au învățat prea mult. Dar nu se întâmplă acest lucru dacă respectivul specialist lucrează în alt domeniu de activitate, unde studiile lui sunt irelevante, neavând legătură cu ceea ce are de făcut sau dacă angajatul acceptă o poziție inferioară, pentru care nu sunt necesare toate studiile pe care le-a făcut. Pentru cei care lucrează la stat este nevoie de specificarea acestor aspecte în lege, astfel încât să nu apară probleme, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, în sistemul de educație, unde unele școli au fost forțate să renunțe la profesorii care au doctorate, pentru că bugetul alocat nu le permitea să le dea salarii mari, conform cu nivelul lor de pregătire. În aceste situații, profesorii ar putea să accepte salarii mai mici și să poată lucra, fără a exista pericolul ca exact cei mai buni să rămână șomeri, mai ales în perioadele de criză economică, din cauza supracalificării.

Piața forței de muncă se autoreglează

În mediul privat este mult mai simplu de rezolvat această problemă legată de nivelul minim de salarizare stabilit prin lege, pentru că există posibilitatea de negociere. Astfel, o companie care are nevoie de un specialist bun va fi oricum dispusă să plătească în plus față de ceea ce prevede legislația ca limită minimă de salarizare. Cei care au fost respinși de companii în criza economică din 2008-2009 s-au putut angaja pe alte poziții, dacă au dorit acest lucru, renunțând la pretențiile salariale, pentru a evita șomajul. Dar același context ne arată că foarte multe companii plătesc salarii mari chiar și celor fără studii superioare, dacă au nevoie de specialiști în anumite sectoare de activitate, deci nu există o problemă legată de pregătire profesională, ci una care ție de opțiunile candidaților și de negocierea cu angajatorul. Un exemplu relevant ar putea fi sudorii de nave, care în criza din 2009 erau plătiți de angajatorii privați din șantierul naval de la Mangalia cu cel puțin 7.000 de lei pe lună, net, în timp ce specialiștii în alte domenii erau concediați din unele companii, pentru că aveau pretenții salariale raportate la studii precum doctorat, postdoctorat și MBA. De asemenea, în aceeași perioadă de criză, un tractorist specializat pentru a lucra pe un anumit tip de utilaj primea salariul net de 2.500-3.000 de euro pe lună, în România, pentru că existau foarte puține persoane formate pentru acest domeniu, iar pierderile agricultorilor ar fi fost mult mai mari dacă nu ar fi putut să angajeze oamenii potriviți. Exemplele pot continua, până la creșterea, la nivelul întregii țări, a venitului minim oferit muncitorilor necalificați care lucrează în construcții: 3.000 de lei net, pe lună. În construcții, acest venit minim uriaș, în comparație cu veniturile stabilite prin Legea salarizării unitare, au fost acordate de patroni pentru a salva firmele de la faliment, în plină criză de forță de muncă. Mulți spun că nici pentru 3.000 de lei nu mai pot angaja oameni, iar venitul minim pe care trebuie să-l ofere, în ultimii doi ani, este peste 4.000 de lei, net.  

De ce nu vor muri de foame supracalificații

Falsa problemă a specialiștilor care „vor muri de foame” dacă se modifică legea a pornit de la interpretarea eronată a contextului real. O astfel de modificare legislativă i-ar putea ajuta pe cei care își desfășoară activitatea în domeniul pentru care s-au pregătit, dar nu i-ar lăsa șomeri, dacă aceștia ar accepta orice altă muncă. Astfel, un cercetător științific angajat la un institut va putea fi plătit cu acel venit maxim din grila de salarizare, prevăzut de lege, iar pentru a se putea plăti salariile, toate instituțiile statului vor putea cere bugetele necesare. La fel s-ar întâmpla în cazul profesorilor universitari, care oricum beneficiază acum de sporuri. Dar același cercetător, dacă nu-și găsește un post în domeniul lui de expertiză, poate lucra în orice alt domeniu, pe un salariu negociat, fără a fi legat de doctorat sau alte studii postuniversitare și, deci, fără a fi condiționat de grila de salarizare. Dacă s-ar angaja la o companie privată, ca specialist, și-ar negocia salariul cu angajatorul. Dacă ar alege să fie vânzător la un magazin, compania nu ar putea fi obligată să-l plătească suplimentar pentru doctorat, studiile neavând nicio legătură cu activitatea.   

O problemă ar fi pentru cei angajați la stat, dar și aici este discutabil și se pot stabili prin lege anumite reguli. Doctoratul sau MBA-ul trebuie să aibă legătură cu postul pe care-l ocupă specialistul, pentru a primi bani în plus.