„Stratagema Leptina”: manipularea organismului uman

Cercetătorul Tony Goldstone, doctor la Spitalul Hammersmith din Londra, Anglia, studiază de-o viață creierul uman, în special acele părți din creier și rețelele lor neuronale care răspund la stimulii exercitați de zahăr. Conform teoriei lui Goldstone - una revoluționară pentru lumea medicală (și nu numai) -, când devii supraponderal, un hormon numit leptină nu mai funcționează normal. Dar să dăm curs interpretărilor științifice.   

În condiții normale, organismul nostru produce leptină, hormon al cărui rol este să ne semnaleze când suntem sătui, când am mâncat suficient, când trebuie să ne ridicăm de la masă. La oamenii grași și foarte grași însă, acest hormon extraordinar de important pentru sănătate este în cele mai multe cazuri epuizat, iar cauza este una singură: consumul excesiv de zahăr. Cum nimeni n-a devenit obez peste noapte și nimeni nu se hrănește exclusiv cu prăjituri și sucuri îndulcite artificial, în timp s-a conturat o întrebare care a tulburat lumea științifică laolaltă cu universul marilor afaceri: industria alimentară a produs cu bună știință alimente care creează dependență și inhibă leptina? „Dacă se va dovedi că industria alimentară a inhibat cu bună știință hormonul leptină, adică dacă încă ți-e foame după ce ai mâncat, de pildă, un baton Mars sau un Big Mac, iar acest lucru este susținut de date științifice, atunci vor urma cu siguranță procese precum cele intentate companiilor din industria tutunului, care vor falimenta industria ce ne hrănește”, este de părere Jacques Peretti, jurnalist BBC și autor al volumului Înțelegerile care ne-au schimbat lumea (Editura Litera, 2019). La rândul lui, Kelly Brownell, psiholog la Universitatea Yale specializat în domeniul alimentației, este convins că inhibarea leptinei este o stratagemă a jucătorilor din industria alimentară menită să-i țină pe oameni într-un nesfârșit și nociv lanț al consumului. „Nu cred că vor mai trece mulți ani până la câștigarea primului proces. Având în vedere cifrele actuale în materie de obezitate, jumătate din populația planetei ar putea să dea în judecată industria alimentară pentru că a manipulat reacția organismului la leptină, ca să ne facă să mâncăm mai mult”, apreciază Kelly Brownell. 

Un război de uzură

Până la urmă, una este să manipulezi părțile componente ale alimentelor și cu totul altceva să manipulezi organismul uman. „Industria alimentară, ca și industria tutunului, s-a apărat întotdeauna susținând că nu există dovezi științifice”, opina și Jacques Peretti, care nu ezita să ofere un exemplu concludent din zona răcoritoarelor irezistibil de dulci: „Susan Neely, președinta Asociației Americane a Băuturilor (ABA), concret un grup de lobby finanțat de industria băuturilor răcoritoare, are sarcina de a apăra Pepsi, Coca-Cola, 7-Up și alte zeci de branduri de acuzațiile conform cărora produsele acestor companii au provocat și continuă să provoace obezitate. Când m-am întâlnit cu ea la New York în cadrul unei anchete care viza acest subiect, mi-a răspuns răspicat: «Trebuie să te străduiești din greu să stabilești o legătură de cauzalitate. Și nu cred că am văzut vreun studiu științific care să facă acest lucru. Dacă bei o băutură răcoritoare, nu înseamnă că ai să devii obez»”. Un răspuns în doi peri, dar eficient. „Neely era convinsă că știința poate fi combătută. În plus, dacă se vor descoperi vreodată dovezi, marii jucători din piață se vor opune, la fel cum s-au opus încercărilor primarului Bloomberg, ale administrației Obama și ale șefei serviciilor medicale din Marea Britanie, Sally Davies, de a introduce o taxă pe zahăr în New York, pe tot teritoriul Statelor Unite și, respectiv, în Regatul Unit în 2015”, arăta Peretti în cadrul unei investigații BBC. Industria alimentară - mai specula jurnalistul britanic - este capabilă să reziste în fața greutăților și, chiar și în eventualitatea în care va pierde în cele din urmă, înfrângerea nu va însemna, oricum, ceva insurmontabil. Ca și în cazul industria tutunului - deja domolită după demonstrarea legăturii dintre cancerul pulmonar și țigări -, piețele din Europa și America de Nord reprezintă un mărunțiș în comparație cu piețele din restul lumii. Asia și America Latină așteaptă să fie cucerite”.

Primul scenariu

În pofida unei corelații aparent evidente între prosperitatea economică în creștere și obezitate, reprezentanții medicinii nu reușesc să demonstreze cauzalitatea științifică dintre manipularea alimentară și îngrășarea populației. De ce? „Motivul are mai puțin de-a face cu știința și mai mult cu faptul că aceiași cercetători care studiază rolul pe care îl joacă industria alimentară în provocarea obezității primesc, totodată, finanțare de la industria alimentară”, explica Jacques Peretti în cercetarea sa. Nenorocit raport, nu? În contextul în care cercetarea independentă este atât de slab finanțată și se mai și taie din puținele fonduri existente, industria alimentară a devenit o sursă vitală de venit - remarca Peretti. Aceasta înseamnă nu numai că acești cercetători nu se grăbesc să demonstreze cauzalitatea, dar și că aceeași știință care se ocupă de combaterea obezității este folosită pentru perfecționarea produselor care ne fac obezi. Cum au ajuns cercetarea și industria alimentară într-o relație de interdependență inextricabilă? Jurnalistul BBC a schițat două scenarii: „Iată-l pe primul: la sfârșitul anilor 1970, companiile din sectorul alimentar au produs noi alimente savuroase. Oamenii au început să se îngrașe. În anii 1990, costurile medicale legate de obezitate s-au umflat. Guvernul, experții în domeniul sănătății și, în mod surprinzător, industria alimentară s-au reunit ca să se consulte în privința măsurilor ce trebuia luate”. Și? „Au căzut de acord că vina nu era a lor, ci a consumatorului. Noi, consumatorii, trebuia să ne asumăm responsabilitatea, să urmăm o dietă și să facem sport. Dar planul nu a mers. În secolul XXI, oamenii se îngrașă mai mult decât niciodată ...”, reliefa Peretti. 

Al doilea scenariu

În ce consta al doilea scenariu? Îi cedăm din nou cuvântul cercetătorului britanic: „Companiile din sectorul alimentar au produs noi alimente savuroase. Oamenii au început să se îngrașe. În anii 1990, companiile din sectorul alimentar și, mai la obiect, industria farmaceutică s-au uitat la criza de obezitate tot mai gravă și și-au dat seama că se puteau scoate de aici sume uriașe de bani. O vacă de muls de miliarde de lire, care includea nu numai alimente cu conținut redus de grăsimi, ci și medicamente pentru slăbit, echipamente de fitness pentru acasă, diete la modă, diete rapide, aplicații pentru diete și rețete cu celebrități care tocmai ce slăbiseră și promiteau că în doar trei săptămâni te vei transforma într-o «persoană cu totul nouă». Vă sună cunoscut, nu?“ Ba bine că nu. Și, atenție! Privită numai în termeni legați de profit, cea mai mare piață nu o constituiau persoanele obeze, ci miliardele de oameni obișnuiți din toată lumea, care sunt puțin supraponderali și nu consideră greutatea lor o problemă de sănătate serioasă. Ca să se scoată bani (și) de la ei, era nevoie ca aceste miliarde de persoane să considere greutatea lor o problemă. În acest sens, știința trebuia să spună că acești oameni erau expuși riscului. Și totul a depins de o altă manevră, legată strâns de „Stratagema Leptina”, un business încheiat de data aceasta într-o singură zi. Despre „Afacerea Geneva” - una pur și simplu impresionantă - vom povesti însă cu prilejul următor.

Experimentele confirmă teoria: zahărul inhibă leptina

În 1966, proporția oamenilor cu un Indice de masă corporală (IMC) de peste 30 (clasificați ca obezi) era de 1,2% în cazul bărbaților și de 1,8% în cazul femeilor. În 1989, cifrele crescuseră la 10,6% în cazul bărbaților și la 14% în cazul femeilor. „Și nimeni nu făcea legătura dintre creșterea uriașă a consumului de zahăr și această explozie a obezității. În plus, mai era ceva. Cu cât oamenii mâncau mai mult zahăr, cu atât voiau mai mult și cu atât li se făcea foame mai tare. Zahărul părea să dea un nou tip de dependență”, completa Jacques Peretti. Un profesor de la Universitatea din New York, Anthony Sclafani, a început să facă investigații. Sclafani era interesat în mod deosebit de legătura dintre pofta de mâncare și creșterea în greutate și a început să observe ceva foarte ciudat la cobaii săi. Când mâncau mâncare de șoareci, creșteau normal în greutate. Dar când mâncau alimente procesate de la supermarket - cereale cu zahăr sau snacksuri -, se umflau în câteva zile. Apetitul lor pentru alimente dulci era insațiabil: mâncau întruna și nu se puteau opri mult timp după ce stomacul le era plin. Sclafani identificase paradoxul obezității: cu cât mănânci mai mult, cu atât îți este mai foame. Și asta pentru că zahărul inhiba leptina. 

Poker și mâna genetică

În timp, cu cât o dietă este mai bogată în zahăr, cu atât mai subnutrit devine corpul, căci este privat încet de nutrienți esențiali, înlăturați de pofta insațiabilă de zahăr. Cu alte cuvinte, nu ne săturăm. „Sclafani a considerat că acest asalt alimentar era diferit de oricare altul cu care se confruntase anterior corpul uman: un atac trilateral asupra metabolismului, un atac în urma căruia metabolismul se schimbă radical. Sclafani a mai observat că șoarecii lui de laborator nu înfulecau lacom doar produse cu zahăr, ci și alimente cu conținut redus de grăsimi. Și, dacă îi punea la dietă, se îngrășau când dieta se încheia”, sublinia Peretti. Concluzia? Obezii trec de un punct de unde nu mai există cale de întoarcere. Ei își reprogramează termostatul corpului astfel încât scăderea în greutate devine o provocare aproape insurmontabilă. E greu să te mai întorci din drum fără avertizările hormonului numit leptină. „E ca și cum ai juca poker cu mâna de cărți genetice și ai vedea că ai un doi de treflă”, conchidea Jacques Peretti. 

În 1966, proporția oamenilor cu un indice de masă corporală de peste 30 (clasificați ca obezi) era de 1,2% în cazul bărbaților și de 1,8% în cazul femeilor. În 1989, cifrele crescuseră la 10,6% în cazul bărbaților și la 14% în cazul femeilor

„Cu cât o dietă este mai bogată în zahăr, cu atât mai subnutrit devine corpul, căci este privat încet de nutrienți esențiali, înlăturați de pofta insațiabilă de zahăr”, Anthony Sclafani, profesor și cercetător

„Organismul uman produce leptină, hormon al cărui rol este să ne semnaleze când suntem sătui. La oamenii foarte grași însă acest hormon vital pentru sănătate este în cele mai multe cazuri epuizat, iar cauza este una singură: consumul excesiv de zahăr

Cu cât oamenii mâncau mai mult zahăr, cu atât voiau mai mult și cu atât li se făcea foame mai tare. Zahărul părea să dea un nou tip de dependență”, Jacques Peretti, jurnalist BBC