Actorul şi cuvântul – stimuli ai imaginaţiei

„Băiatul din ultima bancă”, piesă scrisă de Juan Mayorga, cel mai titrat dramaturg spaniol în acest moment, se axează pe ideea de cunoaştere. În această idee a găsit cheia regizorul Theodor Cristian Popescu pentru mon­tarea sa de la Teatrul Naţional din Bucureşti (Sala Amfiteatru). E vor­ba de cunoaştere sub diverse aspecte, dominând aspectul vieţii spiri­tuale. Dar stăruie şi întrebări de felul: Putem să ne cunoaştem unii pe alţii?; Putem intra unii în existenţa altora? sau Se mai poate transmite ceva prin artă de la o generaţie la alta?

Personajul principal este, aşa cum se poate deduce lesne din titlu, un băiat – adolescent, Claudio. La şcoală, stă în ultima bancă. A făcut o pasiune din a trage cu ochiul la ceea ce se întâmplă în familia unui coleg de-al său şi scrie o compunere. Profesorul de limbă şi literatură îl remarcă astfel. În rolul băiatului e Rareş Florin Stoica, absolvent de Teatru la Cluj, iar acum masterand la UNATC, pe care Th.C. Popescu l-a ales „prin audiţie”, după cum ne-a şi mărturisit. Mihai Călin e profesorul Germán, care îi împărtăşeşte despre cele scrise de elev soţiei sale – angajată într-o galerie de artă contemporană fiind preocupată de vânzarea a tot felul de piese –, rol creat de Brânduşa Mircea. Mai sunt trei personaje, alcătuind familia la care trage cu ochiul Claudio: Rafa, elevul lui Germán şi colegul lui Claudio; Rafa tatăl şi soţia sa Ester, interpretate respectiv de Andrei Chiran, Dan Tudor şi Diana Dumbravă.

Regizorul a fost interesat, prin această punere în scenă, de valoarea cuvântului scris de autor, de aceea nu construieşte imagini teatrale. A propus acest spectacol la Sala Amfiteatru, care poate aminti de un amfiteatru studenţesc, dar a văzut-o şi ca pe un fel de „amfiteatru anato­mic”, aici fiind studiată structura unei fiinţe sau disecat modul de viaţă al oamenilor. Totodată, personajele se mişcă liber pe scenă, în sală.

Decorul reprezintă în principal un fel de bancă, gândită de scenografii Liliana Cenean şi Ştefan Caragiu pentru a avea utilităţi multiple – în casă, în clasă sau în galerie. Pe ea stau personajele, pe rând.

Th.C. Popescu creează o galerie de artă goală. Nu este expus nimic, dar stilul cinematografic al autorului piesei îţi sugerează lesne obiectele. Deci, regizorul a eliminat „ostentativ”, după cum şi spune, ilustraţia în spectacol, nu compune imagini teatrale. A fost un risc, pentru că nu e uşor să pui în scenă piesele lui Mayorga. Acestea sunt fie literare, fie cinematografice. Şi atunci regizorul a lăsat liberă imaginaţia privitorului. A dat imbold pentru aşa ceva prin cuvânt şi prin actor. Actorii joacă bine. Fiecare interpret îşi ştie locul, fiecare contribuie la ceea ce invocă pie­sa: „Ne mai putem imagina?”; „Mai putem înţelege?”; „Mai putem transmite ceva prin cuvinte?”.

De notat că piesa „Băiatul din ul­tima bancă” a stat la baza filmului ci­nea­stului francez Francois Ozon, in­ti­tulat „În casă”, aflat acum în post-producţie, film ce va fi lansat în acest an.