Alexandrina Halic şi-o binecuvântare bunicească

Chipul ei emană iubire, o nobilă şi sensibilă expresivitate. Pur şi simplu ţi-e imposibil să rămâi acelaşi om după ce o întâl­neşti. Te contaminează cu blândeţea sa şi rămâi mai curat în suflet, mai dornic să descoperi în vocabular cuvinte potrivite ca să te exprimi exact în acelaşi mod.  De 50 de ani, Alexandrina Halic joacă pe scena Teatrului de Copii „Ion Creangă”.

Fiecare zi a vieţii i-a fost frumos şi îndelung colorată. Îşi aminteşte de farmecul zilelor de duminică ale copilăriei, de masa frumos pusă pe care apărea supa de găină cu găluşte pufoase sau friptura rumenită la cuptor. Mirosea şi a tămâie, pentru că locuia în casa unui preot. Alexandrina Halic a terminat facultatea între primii zece într-o promoţie care număra 60 de studenţi, printre care Irina Petrescu, Ştefan Iordache, Gri­gore Gonţa. „Am stat şi am făcut socoteala, am terminat facultatea în 1963, dar înainte de asta, din anul III am început să joc pe o scenă profesionistă pentru copii, la Eforie”, spune Alexan­drina Halic.

A debutat sub auspicii pozitive. Un scriitor pentru copii, la un moment dat şi directorul teatrului, Alecu Popovici, a scris o piesă care se numea „Băiatul din banca a doua”, Ion Cojar a pus-o în scenă, şi pentru că o ştia din facultate a rugat-o să joace. „Era asistent la una dintre clasele paralele, m-a ajutat să ajung la teatrul pentru copii şi m-a distribuit într-un rol de fetiţă pentru prima oară pe scena unui teatru pentru copii. De atunci nu l-am mai părăsit. S-au împlinit 50 de ani de la acea premieră.”

A jucat-o pe Alice în „Alice în Ţara Minunilor”, dar şi Micul Prinţ, pe Sfârlă năzdrăvanul, al lui Jimmy Zamfirescu, un fel de Peter Pan românesc. Apoi a venit Pinocchio. În total, vreo 900 de spectacole de când s-a pus pe scenă prima oară, în 1971. În ultimele 200 a interpretat personajul conştiinţei lui Pinocchio, greieraşul.

La premieră avea 45 de ani şi juca un băieţel de 8 ani, şi a făcut asta până la 50 şi ceva de ani, apoi a predat ştafeta. „Acum sunt când o doică bătrână, când un greiere bătrân, un şoricel bătrân cu cheiţă, o jucărie învechită, o bunică precum cea din «Scufiţa Roşie». Apropo de această bunică, am avut o revelaţie la ultimul spectacol. Eu credeam că copii din sală au o apetenţă pentru personajele spectaculoase, mai în forţă, chiar şi pentru cele negative, că se apropie mai mult de personajele de vârsta lor. Jucând o bunică nu mă aşteptam la un gest de tandreţe din partea lor. Dar a venit pe scenă un copil şi l-am sărutat pe creştet, apoi a mai apărut un altul, apoi un altul. Au venit vreo zece să le dau un fel de binecuvântare bunicească şi mi-a făcut plăcere că au găsit această apropiere.”

A împlinit 70 de ani şi se gândea că la vârsta aceasta oamenii îşi doresc să se odihnească. Dar pentru Alexandrina Halic teatrul înseamnă odihnă. „Voi suferi mult când nu o să mai pot urca pe scenă. Din fericire, în teatru mai este nevoie şi de vârsta a treia, dar nu se ştie niciodată când se poate încheia această căsătorie între actor şi teatru, o legătură foarte puternică.” Viaţa profesională s-a împăcat destul de bine cu cea personală. Soţul Alexandrinei Halic, Dinu Lucian, actor la rândul său, a jucat la Teatrul Nottara multă vreme.

„M-a ajutat să pot face meseria aceasta, având şi doi copii. Ne-am împărţit bine treaba. El juca seara, când eram eu acasă, iar peste zi, copiii aveau şcoală, grădiniţă şi ne-am ajutat reciproc, fiind un tată foarte devotat. Copiii au crescut mari. Sunt ei bătrâni, au copii la rândul lor, avem nepoţi. De obicei, copiii de actori îşi doresc să fie tot actori, dar nu toţi au aptitudini pentru profesia aceasta. Fiul meu este medic, iar fiica mea a făcut Psihologia. De multe ori regret că de tot ce am putut să dăruiesc pe planul acesta au beneficiat ceilalţi mai mult decât copiii şi nepoţii mei.”

O doare cel mai tare dispariţia poveştii din viaţa copiilor, dar şi a părinţilor şi a bunicilor. Zânele au dispărut cu desăvârşire, iar frumuseţea şi bunătatea lor au fost înlocuite cu hidoşenia monştrilor.