Andrisantul cunoscut

Când am primit invitaţia să văd spectacolul „O scrisoare pierdută”  la Teatrul de Comedie, am avut o strângere de inimă: o mai fi rămas ceva din textul lui Caragiale sau e iar vreo „adaptare” actualizată care profită de săracul Caragiale că n-are cum să protesteze? Nu cumva va fi vorba de un SMS rătăcit sau de o interceptare a serviciilor trimisă din greşeală la „Răcnetul Carpaţilor”?

Şi actorii? Zoe va fi interpretată de o actriţă sau de un actor? Cetăţeanul turmentat va fi abţiguit cu vin sau cu ecstasy? Pentru că în ziua de azi te poţi aştepta la orice experiment: ce-aţi  zice de o Scrisoare jucată de câini vorbitori? N-ar mira pe nimeni. Ar lua şi premii. Parcă văd cronicile: O comedie muşcătoare!

Staţi liniştiţi la locurile voastre: la Comedie se joacă Scrisoarea origi­na­lă. Piesa scrisă acum 127 de ani despre vremurile de acum. Totul e încremenit: de la „reviziunea Constituţiunii” când ne vine pe chelie la violarea ei sistematică (a Consti­tu­ţiu­nii, nu a cheliei), de la numărarea steagurilor la numărarea voturilor, de la „asta nu-i cea din urmă cameră” la o singură Cameră – confort sporit. Aceeaşi politică de subsol, jucată chiar într-un subsol mucegăit, bun pentru proliferare ciupercilor de orice fel: scenografia lui Puiu Antemir e adecvată şi funcţională, inclusiv ciupercile.

N-o să vă povestesc piesa, cum ar face orice critic dramatic ca să um­ple spaţiul tipografic, din două motive: unu – nu sunt critic, şi doi – am impresia că aţi mai văzut-o... Am să vorbesc însă despre actorii care au reuşit un spectacol memorabil: ştiu, e un truism pentru că tot româ­nul imparţial ştie acest text din me­mo­rie, dar, de-acum, îl vor asocia cu alte feţe. Sau, şi cu alte feţe.

În fond, ce e Scrisoarea? O menajerie de canalii, una mai mare decât alta. Să le luăm pe rând, în crescendo – aproape în ordinea intrării în scenă.

Canalia slugă. Plătită de la buget. De care te poţi dispensa oricând. Dra­goş Huluba e primul Pristanda care, în loc să fie spirt, e cel mai dezabuzat din piesă: îi ştie pe toţi pe dinafară, ar putea fi oricare dintre ei, dar preferă să-i „umfle” la comandă, violând cu plăcere Consituţiunea.

Canalia oficială. Dictatorul local, aflat la discreţia dictaturii centrale: azi aici, mâine-n Focşani – dacă-l la­să Oprişan. Un nimeni de pe o zi pe al­ta. Marius Florea Vizante reuşeşte să iasă din ingratitudinea partiturii – e rolul cel mai puţin comic din scrii­tu­ră – cu o mobilitate a feţei şi a vocii de mare comedian.

Canalia zaharistă. Le-a văzut pe toate, le-a făcut pe toate, nu s-a să­tu­rat. Cu o carte de vizită mai încărcată de funcţii decât a lui Nicolae Ma­no­les­cu, dar la fel de abil. Valentin Teodosiu face un Trahanache delicios: numai nuanţe şi gesturi filigranate. De-ar fi numai mersul dintr-o parte într-alta a scenei şi tot îl ţii minte.

Canaliile de duzină. Şterse: au nu­me şi feţe interschimbabile. Ar vrea şi ele la putere, dar nu sunt suficient de canalii. Farfuridi şi Brânzovenescu şi-au găsit interpreţi pe măsură – Flo­­rin Dobrovici şi Eugen Racoţi – care numai şterşi nu sunt. Dimpotrivă.

Canalia intelectuală. Are un ziar. Are un bagaj de citate. Are logoree: vorbeşte incoerent, prolix, preţios, sfertodoct, de parc-ar citi un text de Alina Mungiu-Pippidi. Ştie să falsifice o semnătură. Caţavencu şi-a găsit un interpret formidabil: Marcel Iureş. Intrarea lui de şarpe, preligându-se pe pereţi, chiloţeala tartuffiana, dar mai ales discursul în lacrimi despre ţărişoara lui m-au convins încă o dată că nu există dihotomia: actori de dramă şi actori de comedie. Există actori mari şi... actori.

Canalia femeie. E femeie. Şi-atât. Mihaela Teleoacă în rolul Zoei e femeie. Şi mai mult decât atât.

Canalia inofensivă. Cea mai peri­cu­loasă: nu ştii cum să te fereşti de ea, pentru că, atunci când o detectezi, e prea târziu. Ei bine, Cetăţeanul turmentat e Dorina Chiriac. Un uragan de când intră în scenă şi până iese cântând Bandiera Rossa (aici l-am invidiat pe Caragiale: cui i-o fi venit ide­ea?) Deşi i-am văzut în rolul ăsta pe toţi marii actori care l-au jucat, pre­ferata mea e, de azi, Dorina Chi­riac.

Canalia canalie. Capo di tutti capi. Doctor în arta şantajisticii. Nelipsit din toate camerele: indiferent că se joacă legi sau partide de cărţi. În relaţii cu presa de scandal (televi­ziunea nu se inventase: câte să mai anticipeze şi el, nenea Iancu?). Dandanache e, pentru o dată, George Mihăiţă: mă rog, sau de câte ori se va juca piesa. Felul cum calcă, cum se uită, încercător, de la Trahanache la Tipătescu, felul cum pun mâna, la propriu, pe coana Joiţica, toate te conving că-i are pe toţi în mână. De-aia merge teatrul aşa cum merge. Teatrul politicii...

Canaliile pasive. Votanţi. Cei care acceptă. Cei care dau girul. Adică... noi, cei din sală. Am uitat să vă spun că şi noi, specatatorii, facem parte din piesă: noi suntem electoratul. Noi suntem cei care aplaudăm discursurile – în seara în care am fost eu

s-a aplaudat de 33 de ori la scenă deschisă. Noi suntem cei care râdem de ce ni se-ntâmplă. Noi suntem cei care strigăm într-un glas cu Ionescu, Popescu şi dăscălimea (Dan Rădulescu): Bravo!

Alexandru Dabija e un regizor serios: de-aia îi reuşesc comediile şi de-aia Scrisoarea a ajuns unde trebuie – la public. E normal, pentru că andrisantul era cunoscut de când a scris-o Caragiale: publicul.

E un spectacol de zile mari! şi nopţi scurte: la ieşire, aveţi, n-aveţi treabă, trebuie să vă opriţi să beţi o bere rece la terasa teatrului.

În încheiere, o vorbă pentru directorul teatrului: Fii zelos, domnule Mi­hăiţă, ăsta nu-i cel din urmă triumf!