„Când spun Mălăele, spun o împlinire a mea”

• Când vor începe?

În ianuarie.

• Suntem la sfârşit de an. Cum a depăşit Teatrul de Comedie greutăţile financiare?

Chiar dacă teatrele bucureştene nu au primit sumele pe care şi le-au dorit, de la Primărie, sunt mulţumite, după părerea mea. Am înţeles că nu sunt bani. Ne mai strecurăm la câte un sponsor, renunţăm la câte un proiect, care costa ceva bani. Atâta timp cât ai un repertoriu valabil şi sălile sunt încă pline e bine, ne descurcăm.

• Pentru spectacolul „Spiritul de familie” (Les Belles-Soeurs) de Eric Assous, pe care îl montează acum maestrul Beligan, aţi găsit un sponsor?

Da, avem pentru acest spectacol un sponsor, pe care ne bazăm şi pentru a-l omagia pe domnul Radu Beligan, la 14 decembrie...

• Când împlineşte 93 de ani. L-aţi omagiat şi o dată cu sărbătorirea, în 2011, a 50 de ani ai Teatrului de Comedie, înfiinţat de Radu Beligan, iar Sala Mare îi poartă, din 5 ianuarie, numele. Acum ce pregătiţi?

Am editat la începutul anului albumul cu figura domnului Radu Beligan, iar acum un album cu Romfilatelia, cu plicuri cu timbre ale unor actori care au jucat la Teatrul de Comedie. Să vedeţi cum e viaţa asta. În 1961, Radu Beligan a înfiinţat Teatrul de Comedie. În 2011, după 50 de ani, Beligan montează la Teatrul de Comedie. El nu a mai jucat şi nu a mai montat pe această scenă din 1968, de când a plecat de la conducerea teatrului, iar acum - Beligan, la Sala ”Radu Beligan”.
 

• Sunt nişte semne?

Sunt nişte semne extraordinare şi avem şi biserica alături. Sunt convins că ne ajută.

• Va fi aici, lângă biserică, în faţa teatrului, bustul lui Gheorghe Dinică.

Am propus Primăriei să avem în faţa teatrului un rând cu busturile marilor actori de la ”Comedie” – Beligan, Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Marin Moraru… Sunt convins că toate vor fi o atracţie pentru public. Mi-a venit ideea, stând de vorbă cu doamna Dinică. În acest teatru sunt poveşti extraordinare cu monştri sacri pe care nu poţi să-i uiţi, trebuie să-i venerăm, trebuie ca tinerii să-i ştie.

• Despre proiectele pentru actorii tineri, ce ne puteţi spune?

În fiecare an, se desfăşoară proiectul ”Comedia ţine la TINEri”. Câţiva tineri regizori care au terminat UNATC montează în fiecare an pe scena Teatrului de Comedie, la Sala Studio, câte un spectacol, cu sprijin de la Primărie. 3.000 de euro costă un spectacol. Nu e mult, nu e nici puţin, dar dorinţa lor de a pune în scenă e foarte mare. Doi dintre ei, bunăoară, Alexandru Mâzgăreanu şi Vlad Cristache au fost chiar nominalizaţi la premiile UNITER, pentru debut. Pe Cristache îl ştiu de când era în clasa a noua. Când îl văd, îl întreb: ”Ce faci, copilul meu?”. Când ştii că ai pus umărul la creşterea artistică a cuiva, e deja o împlinire şi pentru tine.

• Fiul cel mare al dumneavoastră nu a devenit actor, dar cei doi mai mici credeţi că vor îmbrăţişa această profesie?

Cred că cel mic va deveni actor. Are aproape opt anişori. E devreme, desigur, să spun, dar spre comedie se duce, oricum. Cel mare e campion la Jiu Jitsu Brazilian, cel mijlociu e foarte bun la tenis.

• Ce alte proiecte, pentru la anul, aveţi la Teatrul de Comedie?

Numai cu două zile înainte să plece dintre noi, Alexandru Tocilescu mi-a spus că vrea să pună la noi ”Coana Chiriţa la carantină…” de Matei Millo. Dorea s-o readucă pe Stela Popescu la ”Comedie”. Îmi pare rău că l-am pierdut pe Toca, îmi pare rău că i-am spus că îi dau răspunsul peste două zile, iar peste două zile iată ce răspuns i-am dat... Mircea Cornişteanu va monta un spectacol de Dumitru Solomon: ”Zăpezile de altădată”.

Eu când am venit la ”Comedie”, am debutat aici cu un text de Dumitru Solomon: ”Fata Morgana”. Va monta şi Vlad Massaci – regizorul teatrului: ”Jacques şi stăpânul său”. În toamnă, va pune în scenă Alexandru Darie – ”Duhul pădurii” de Cehov sau poate un alt text, cu un personaj pe potriva valorii lui Tudor Chirilă. Apoi va veni Victor Ioan Frunză, iar asupra titlului urmează să ne hotărâm. Peste un an şi jumătate, Claudiu Goga va regiza un spectacol, cu Emilia Popescu protagonistă – o actriţă de o forţă extraordinară. La sfârşitul stagiunii, vom organiza a X-a ediţie a Festivalului Comediei Româneşti, iar programul va cuprinde, între altele, spectacole regizate de Purcărete, Dabija, Cornişteanu pe texte de Caragiale

• Şi cu Horaţiu Mălăele nu aveţi nici un proiect?

Da, când spun Horaţiu Mălăele, spun o împlinire a mea. Horaţiu Mălăele, o împlinire a lui George Mihăiţă. Cu el am avut recorduri profesionale, cu el sunt prieten în viaţa de toate zilele. Cu Horaţiu joc în prezent în ”Femeia care şi-a pierdut jartierele”, în regia lui Silviu Purcărete, dar şi în ”Revizorul”, pe care el l-a montat. Cu Horaţiu avem un proiect, o adaptare după „Take, Ianke şi Cadâr”. Spunea că la vară vom începe. El va regiza, dar şi va juca, împreună cu Valentin Teodosiu şi cu mine.

• Aveţi public mereu.

Pentru mulţi spectatori, teatrul e un miracol. Sunt spectatori care au văzut de mai multe ori acelaşi spectacol şi continuă să vină.

• Câte titluri aveţi în repertoriu acum?

Peste 20, la cele două săli din Strada Sf. Dumitru. La Sala Nouă, din păcate nu avem organigramă şi doar găzduim spectacole, deocamdată. Jucăm şi la Sala de la Romexpo un spectacol.

• De care roluri vă este cel mai dor?

De cele pe care le joc. Sunt două: în ”Revizorul” şi ”Casa Zoicăi”. Aceste două spectacole mi-au adus cele mai mari satisfacţii. Bineînţeles că e o bucurie şi ”Femeia care şi-a pierdut jartierele”, de la Romexpo. E un regal.

• Ce este actoria pentru dumneavoastră?

O joacă. A devenit în timp o joacă foarte grea, dar ca să ajungi la premieră, ca tu să joci, ca publicul să te admire, e un chin, dar e plăcut.

• Savuraţi succesul pe stradă, atunci când oameni vă recunosc, vă salută?

E o plăcere atunci când eşti recunoscut, pentru că ceea ce ai făcut a ajuns la sufletul omului. De două ori am văzut când lui Toma Caragiu şi tot de două ori, când lui Amza Pellea, bărbaţi le-au sărutat mâna, pe stradă. Atunci am zis: aceştia sunt Dumnezei; dacă au ajuns aşa, înseamnă că sunt atât de adulaţi şi omul simplu simte nevoia să facă acest gest. Mi s-a întâmplat şi mie, de două ori – o dată în România şi o dată la Festivalul de la Edinburgh - după ce am terminat spectacolul ”Revizorul”, când a venit un englez şi mi-a pupat mâna. Pare jenant, dar sunt satisfacţii inegalabile.