Fascinaţi de Dostoievski

"Legenda Marelui Inchizitor" a intrat în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti. Este un spectacol regizat de Radu Penciulescu, iar rolul celui care aduce în faţa publicului "monologul gândirii" îl realizează Victor Rebengiuc.

Dostoievski a dat prilej de cugetare adâncă cu fragmentul "Legenda Marelui Inchizitor" din romanul său "Fraţii Karamazov". Contestă viaţa şi totodată o susţine. Un text de o mai mare transformare şi de haos interior precum acesta probabil că nu există. Problemele de ieri puse de Marele Inchizitor sunt foarte actuale şi astăzi şi vor fi actuale întotdeauna. Nevoia de mulţumire sufletească este devoalată şi ni se oferă nelinişte, prin rostirea unui adevăr, prin chemarea judecăţii dumnezeieşti şi a judecăţii oamenilor. În incomensurabila nevoie de a fi fericit omul se împiedică de incertitudine.

TRAGEDIA LIBERTĂŢII
Radu Penciulescu, care a lipsit de la premiera de joi seara, fiind deja plecat din România, făcuse, ceva mai înainte, "o confesiune" referitoare la punerea în scenă a textului dostoievskian. Simţise nevoia de a se confesa... De ce "Marele Inchizitor" pe scena Naţionalului? Răspunde: "Pentru că un mare actor şi un mare prieten de-al meu de-o viaţă s-a interesat de acest text (...), pentru că şi pe mine mă fascinează de o viaţă Dostoievski, pe care l-am citit cu nesaţ din scoarţă în scoarţă de trei ori în ultimii şaizeci de ani (...), pentru că socotesc că, dacă există teme filosofice de o copleşitoare importanţă pentru viaţa noastră, a tuturor, ele sunt: relaţia dintre «libertate» şi «răspundere» (vezi Sartre) şi «existenţa supraomului» (vezi Nietzsche), precum şi toată istoria secolelor XIX şi XX, în care timp ne-am supus atâtor supraoameni" (am citat din caietul de sală).

Regizorul s-a axat pe puţină precizie şi mai multă ambiguitate. În primul rând, el foloseşte în spectacol, la început, un povestitor - copilul, pe care, apoi, îL vedem Hristos întors pe pământ. Celulei, în care Iisus este adus şi unde bătrânul Inchizitor I se adresează, rostind mânios: "De ce ai venit să ne tulburi?", îi ia locul o sufragerie. Decorul lui Dragoş Buhagiar induce straneitatea. În partea stângă a camerei e ceva clar, în dreapta ceva pierdut prin ştergerea nuanţelor. Copilul - Nikita Dembinski (în altă reprezentaţie Laurenţiu Lungu) - stă într-un fel de separeu, aproape de Victor Rebengiuc şi totodată foarte departe de el. Şi "uriaşul" actor începe monologul. "Rosteşte" judecata cu duritate, cu forţa distrugerii. Aduce laudă libertăţii, redă natura anticristului cu tăria convingerii că "libertatea nu trebuie pusă în relaţie cu credinţa".

DUMNEZEIREA
"Du-Te şi să nu mai vii, să nu mai vii niciodată, niciodată!", strigă Marele Inchizitor la El - Prizonierul. După ce El iese pe uşă, bătrânul simte căldura sărutului Lui (gestul lui Victor Rebengiuc redă convingător această căldură, ca să fie simţită de lumea de alături), lăsat pe mâna-i în momentul când o boare de somn sau de oboseală îl podidise. A fost singurul Lui răspuns la toate învinuirile aduse. De fapt, o iertare. Prizonierul copil şi-a atins buzele de mâna Inchizitorului şi nu de buzele lui, cum scrie Dostoievski. Nikita o face cu supuşenie şi este elocventă această atingere. Este o conexiune dintre puritate şi vinovăţie, între fragedă tinereţe şi o îndelungată vieţuire într-o lume păcătuită.

Victor Rebengiuc a creat rolul desăvârşit vârstei sale. Prin forţa talentului a convins că nici o inchiziţie nu poate uzurpa Divinitatea. Trebuie să fii atins de Aripa Dumnezeirii ca să reuşeşti asemenea performanţă.