Irina Rădulescu: „Să reintru în teatru a fost ca o reîntoarcere acasă”

Când o zăreşti ai sentimentul că abia a coborât dintr-un basm cu zâne sau din „Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare, ceea ce nu e departe de adevăr, având în vedere că joacă în această piesă la Teatrul Mic. Interpretă de mare sensibilitate, ce transmite o fineţe şi o fragilitate aparte, dacă vreţi de o nebănuită putere de expresie, Irina Rădulescu, fiica maestrului Dem Rădulescu şi a actriţei Adriana Şchiopu, se află în dimineaţa tulburătoare a carierei sale. Are inteligenţă, har, frumuseşe, tinereţe. E o pată de culoare, personală, densă, o ultimă tuşă pe tabloul unui maestru.

O mare actriţă i-a călăuzit primii paşi, fiindu-i naşă de botez, Gina Patrichi. Părinţii îi sunt idoli. De admirat le admiră pe doamna Olga Tudorache, pe Valeria Seciu, pe Mariana Mihuţ. „Aşchia sare atât de departe pe cât de puternică este lovitura toporului.” Acest răspuns incredibil pe care l-am citit într-o publicaţie nu cu mult timp în urmă aparţine Irinei Rădulescu. S-a născut la 14 octombrie, de Sfânta Parascheva, zi sfântă. La vârsta de 3 ani, Irina a început să studieze franceza, engleza, japoneza, pianul. Copilăria ei s-a petrecut aproape de scenă. „Trăind în teatru nu am avut un moment anume în care să spun că vreau să fiu actriţă. De mică îmi plăcea. Ţin minte că atunci când era câte o premieră la teatru bucuria mea nu era atât spectacolul, ci faptul că după aceea se mai stătea la o parolă şi scena rămânea liberă cu decorul acelui spectacol pe care tocmai îl văzusem. Atunci eu şi câţiva copii ai teatrului lăsam pe toată lumea să discute şi mergeam în scenă şi ne imaginam, jucam ce tocmai văzusem. Asta era bucuria noastră, jocul pe scenă. Să reintru în teatru a fost ca o reîntoarcere acasă. Nu m-am gândit dacă ţin ridicată ştacheta numelui, pentru că nivelul alor mei este ridicat. Nu mi-am propus nici să egalez, conştientă fiind că este foarte greu. Nu am frustrări, apăsări sau complexe. Cel mai natural lucru este să fii mândru de ceea ce fac părinţii tăi. Amintirea tatălui meu e un motor care mă duce înainte. Sunt un individ şi sper ca măcar ceea ce fac să fie demn de ceea ce au făcut ei. Nu o văd ca pe o povară, ci ca pe o mândrie”, ne-a spus Irina Rădulescu.

Pentru un tânăr actor, perioada aceasta de tranziţie este una foarte grea. Cu atât mai mult cu cât teatrele nici nu mai fac angajări, iar toate posturile sunt blocate. „Îi datorez doamnei Cătălina Buzoianu intrarea în teatru. M-a distribuit în rolul Miranda din «Furtuna» de Shakespeare. Chiar în acea vară, Teatrul Mic avea nevoie de tineri actori şi a avut loc un concurs, iar directorul teatrului Florin Călinescu mi-a spus: «Dacă tu joci Miranda vii şi la concurs, căci se cuvine să fii actriţa teatrului». La acest concurs nu m-aş fi prezentat dacă doamna Cătălina Buzoianu nu mă distribuia, pentru că eram studentă, încă, în anul II.

A fost un concurs de împrejurări favorabil. Am făcut grădiniţa franceză aici, aproape lângă Grădina Icoanei, la o doamnă minunată care nu numai că ne-a învăţat franceza şi bunele maniere, dar care în loc de serbări făcea teatru în franceză. Eu aduceam costume de la teatru. Repetiţiile fiind în franceză nu se considera că nu este curs sau că e oră pierdută. Erau momentele cele mai frumoase, când ne pregăteam de serbare, de spectacol. Am fost legată într-un fel de forma aceasta de artă. Am cochetat cu multe de-a lungul şcolii, iar ultimul, mai important, pentru care m-am pregătit intens a fost canto clasic. Chiar m-am pregătit pentru Conservator, dar este ceva ce trebuie să faci continuu, aşa că am considerat că este prea în pripă. Exerciţiile de canto clasic îmi prind acum foarte bine.

Aveam câteva prietene atrase de teatru la rândul lor şi am scris împreună o piesă de teatru destul de interesantă, cu nişte doamne care aveau tot felul de probleme. Chiar şi o servitoare care tot făcea matrapazlâcuri. Suficient ca să creăm un conflict. Una din prietene avea o sufragerie cu două uşi şi cu glasvand, iar noi am considerat că ar putea foarte bine să fie cortina. Am organizat într-o seară acest spectacol, l-am repetat cu costume, cu tot. Am chemat public. Fratele mai mare al uneia dintre prietene, colegii lui de facultate, părinţii. Gongul a fost o tavă de metal în care mama a bătut cu o lingură de lemn şi s-a auzit tare. Noi am fost foarte fericite. Am avut succes. Colegii fratelui prietenei mele ne-au cerut şi autografe, adică a fost bine. Eram clasa a V-a cred”, povesteşte Irina Rădulescu. 

Acum joacă în „Furtuna” şi „Visul unei nopţi de vară” la Teatrul Mic. Are din punctul de vedere al repetiţiilor o perioadă relaxată şi a găsit alte lucruri spre care să-şi canalizeze energia şi timpul. „Ar fi mai multe roluri pe care mi le-aş dori, dar iubesc foarte mult un personaj din «Avarul» lui Molieré, servitoarea care face şi desface totul, care îi îmbârligă pe toţi. De când am citit am zis asta e. Sigur că mi-aş dori şi Cehov, dar este o piatră de încercare şi din punctul de vedere al producţiei. Poate că mi-ar plăcea foarte mult un teatru tv dacă s-ar mai face sau film. Film, pentru că există oportunitatea prim-planurilor.”

Ce a învăţat de la tatăl ei, maestrul Dem Rădulescu? „Tata avea acest principiu că de la copii trebuie să înveţi. De la entuziasmul lor, de la râsul lor cel mai sincer, în explozie. Întotdeauna inventa poveşti pentru mine, situaţii, ca să mă facă să râd. Spunea că se simte foarte bine când mă face să râd. Practic asta am învăţat de la el şi de la mama – să râd. Mama are foarte mult umor, dar diferit de al tatei. Al lui era debordant, exploziv, al mamei este reţinut, dar mama este ironică şi foarte caustică, nu din răutate. Ştie cum să o facă, iar dialogul dintre ei era incredibil. Tata râdea când spunea mama câte una. Râdea şi nu mai continua, pentru că mama într-un fel pune punct când zice o glumă.

De aceea era o relaţie foarte frumoasă între ei, tocmai asta a făcut ca ea să fie pu­ternică. În me­seria aceasta eşti mult plecat şi unii pot considera că asta poate slăbi o relaţie. Oricât de mult ar fi fost plecat în tur­nee, când tata se întorcea acasă nimic nu era mai solid de­cât triunghiul dintre noi. Unii se în­treabă dacă se pot împărţi între carieră şi viaţa de familie. Ei bine, exemplul în familia mea a fost că se poate. Chiar dacă nu am avut duminică de duminică picnic în familie. Nu am suferit. Tata avea ceva ce moştenesc şi eu, în sensul că în lucrul cu partenerul, studentul în cazul lui, mergea nu pe duritate, ci pe găsirea corzii sensibile a acelui om şi a-l încuraja.

Orice om are şi puncte slabe, şi puncte tari. Trebuie să-i explici cum le poate folosi în favoarea lui. Tata mai avea un lucru, de care mi-a spus mama: foarte multă răbdare. Dacă un student nu se deschidea de la primul examen nu spunea că nu e bun, nu intra în panică, spunea «Nu s-a deschis încă».  Avea această răbdare să aştepte până când acel om reuşea. Simţea multe în relaţia cu mine, se mula pe ceea ce simţea că se întâmplă cu mine, avea acest simţ extraordinar. fii în felul în care m-a educat, dacă făcea o observaţie spunea foarte sincer, ca şi cum pe el îl durea că am făcut ceva. Mă făcea să-mi revizuiesc comportamentul, nu mă certa ca să spun eu iar mă ceartă, hai că fac ca mine”, a conchis Irina Rădulescu.