La finele stagiunii, "Iadul este amintirea"

Teatrul Odeon a prezentat sâmbătă premiera cu piesa dramaturgului suedez contemporan Jonas Gardell, care are un titlu mai greu de întipărit în memorie: "Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva". Ca şi multe alte texte de autori ai zilelor noastre mai puţin abordaţi la noi, această piesă a trecut testul prin spectacol-lectură (Teatrul Bulandra, 2004, în regia lui Radu Apostol).

Anul trecut, piesa, tradusă de Carmen Vioreanu, a fost propusă de Mariana Cămărăşan (regie) şi Alexandra Penciuc (scenografie) pentru concursul de la Odeon adresat tinerilor regizori, proiectul fiind declarat câştigător şi urmând să fie montat în noua sală Studio a teatrului. Astfel, "Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva" a văzut lumina rampei, dar nu la Studio, pentru că sala nu este încă deschisă. Spectacolul a fost realizat la Sala Majestic, cu publicul pe scenă.

Este o piesă grea, apăsătoare. Spectacolul te solicită psihic, cu atât mai mult cu cât eşti la mică distanţă de interprete (sunt patru actriţe). Jocul lor intens, febril te ţine aproape de ceea ce se întâmplă. Autorul nu menajează nici cititorul, nici publicul, nici artiştii. E crud. Nu-l interesează, probabil, că nu-ţi vine să mergi, ca spectator, să vezi a doua oară un astfel de spectacol, cu o temă atât de nemiloasă. Montarea "Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva" ne prezintă două acţiuni intercalate, în acelaşi spaţiu. În ambele se vorbeşte despre situaţii încordate în familie: cineva iubeşte, cineva urăşte, iar suferinţa depăşeşte dimensiunea obişnuită. Şi într-un caz şi în altul starea de nelinişte sufletească se reflectă prin psihic. O dimensiune de neevitat este moartea: cineva moare - fie că a iubit, fie că a urât.

Personajele sunt clădite din delir, din obsesii. Este invocat Dumnezeu şi diavolul. Iertarea şi neîmpăcarea merg mână în mână.
O mamă egoistă şi înspăimântată de singurătate, pedantă (personaj interpretat cu răceala cu care i-a dat viaţă autorul de Liana Mărgineanu) şi Kristina, fiica sa aflată la pubertate, care îşi iubeşte mama precum şi pe Dumnezeu cu aceeaşi bucurie şi curăţenie sufletească, dar impusă de cea care i-a dat viaţă să trăiască meeu cu frica: să iubească cel mai mult pe Dumnezeu şi să-l vadă potrivnic pe diavol, care ispiteşte femeia. Rolul i-a revenit Nicoletei Lefter, atât de firesc intrată în personaj. Pusă la încercare de mama sa, ca o ispită din partea necuratului, fata are sufletul răvăşit, afectându-i şi psihicul.

Pe de altă parte, două surori - Agnes (Diana Gheorghian) şi Viola (Oana Ştefănescu) se confruntă înainte ca mama lor să-şi dea ultima suflare. Pizma şi neliniştea îşi găsesc culcuş în sufletul lor, nefiind în stare să şteargă ceea ce a adăpostit creierul ani şi ani: amintirile. Prezentul este pretext de a înviora trecutul. Sunt două caractere total diferite, care în dialogul lor încearcă să ceară parcă socoteală, indirect, prin invocarea amintirilor, mamei muribunde: pe care fiică a iubit mai mult? Frustrările le cuprind pe amândouă. Ca un martor, care intervine foarte puţin, plasat doar pentru amplificarea acţiunii, este fiica Violei, Denise (interpretată de Nicoleta Lefter, într-o cu totul altă manieră decât în cazul precedent - calmă şi raţională).

Diana Gheorghian o creează pe Agnes cu tensiunea cu care este înzestrat personajul: îi dă meticulozitate, agitaţie, dar puţin forţat, pe alocuri, mai ales acolo unde nu o ajută vocea. Oana Ştefănescu îşi împle personajul cu energia caracteristică personalităţii sale actoriceşti. Trece de la o stare la alta firesc, convingător, captând atenţia.

Timp de două ore, personajele "prinse în ecuaţii afective necunoscute pentru ele însele", aşa cum spun creatoarele spectacolului Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc, "îşi transferă unele altora propriile temeri şi angoase, având sau nu puterea de a se elibera, reuşind sau nu să trăiască ori să se îngroape într-un iad personal al unui trecut de nedepăşit". E un mare curaj pentru tinerele creatoare, care au ales un text greu ce apasă psihicul.