Pasiuni confuze în "Love Stories"

"Love Stories" ("Poveşti de dra­gos­te") e titlul spectacolului montat la Teatrul Metropolis de Claudiu Goga. Pe afiş – două nume mari din lumea teatrului: Maia Morgenstern şi Mircea Rusu. Distribuţia o completează două nume promiţătoare: Diana Cavallioti şi Alexandru Pavel. Tot pe afiş, mai jos, citeşti: cu parti­ciparea lui Emil Hurezeanu – e vorba de cunoscutul publicist şi nu de vreun actor cu acelaşi nume. Titlul original al textului, ales pentru a fi pus în scenă, este "Labirint" – piesă scrisă în româneşte de Radu F. Alexandru şi considerată cea mai bună dintre toate cele prezentate la Concursul UNITER pe anul 2010.

Multe piese premiate la noi nu prea îşi găsesc "locul" pe o scenă, dar "Labirint" e printre cele norocoase. Goga a optat pentru acest text şi dintr-un motiv că piesa "are un potenţial de emoţie foarte mare", considerând că dacă împreună cu actorii reuşesc să emoţioneze pu­blicul, partida va fi câştigată. La premieră, am simţit cum emoţia inunda sala, emoţia înlesnită, sigur, de drama trăită de personaje prin interpretarea actorilor.

Nimic deosebit, la prima vedere: două cupluri, două generaţii, părinţi – copii, aflaţi într-un hăţiş fără de ieşire. Sau mai degrabă sunt prinşi într-un cerc vicios, iar când cineva încearcă să-l spargă nu reuşeşte. E un destin comun şi în acelaşi timp fiecare e singur cu destinul lui.

Cu o intensitate interioară men­ţi­nută în creştere, Mircea Rusu face un rol emoţionant. Îl întruchipează pe un profesor de filozofie, a cărui cumpătare poate fi lecţie de viaţă. E altfel nevasta lui – interpretată de Maia Morgenstern –, femeia vulcanică, fără astâmpăr, care îşi înăbuşă sentimentele de care se loveşte tot timpul. Ei sunt într-o balanţă, dar fără starea de linişte sufletească. Fiul (Alexandru Pavel) e îndrăgostit şi se însoară, cu o fată (Diana Cavallioti). Mama nu e de acord, iar tata da. Mama nu vede cu ochi buni căsnicia lor nici când există un copil. De fapt, este măcinată de drama ei existenţială, ca şi nora, ca şi fiul, ca şi soţul. Îi uneşte dragostea, îi uneşte şi ura şi îi poate dezbina destinul. Dureros şi fascinant totodată.

La realizarea spectacolului s-a lucrat pe text. Goga spune că a avut câteva doleanţe, în sensul de a restrânge textul şi Radu F. Alexandru l-a rescris. Au lucrat împreună, a fost un fel de "working progress", în timpul repetiţiilor. Regizorul a respectat "stilul impus de dramaturgie", a potenţat linia filmică a spectacolului, care este fragmentat, i-a dat cursivitate, "ca publicul să înţeleagă şi să accepte această convenţie". Scenografia, semnată de Lia Dogaru, nu e deloc complicată şi are un caracter funcţional, rezolvând şi situaţii greu de redat. De fapt, creatorii spectacolului au hotărât ca decorul să fie gândit, chiar şi citit, mai degrabă ca o instalaţie şi nu ca un decor de teatru convenţional. Pe scena acoperită cu plută fărâmiţată – câteva scaune şi fotolii. Un ecran mare, instalat pe peretele din faţă al scenei, şi altul mai mic ce îşi are locul chiar pe scenă sunt ca două spaţii ajutătoare. Pe primul apare Emil Hurezeanu, în rolul Autorului. Din dorinţa de a da veridicitate acestei poveşti, după cum ne-a mărturisit regizorul, s-a căutat o personalitate publică, care să fie credibilă în acest rol, oprindu-se la Emil Hurezeanu, "pentru că e un om pe care l-ai putea aborda să scrie o poveste complicată, dacă l-ai întâlni undeva şi dacă ţi-ai propune acest lucru, dar şi pentru discursul său echilibrat şi intelectual...". Astfel, "autorul" este prezent prin imagine video. Cel de-al doilea ecran serveşte drept fotografia personajului despre care este vorba în scena respectivă (fiecare scenă e scrisă pe un conflict puternic) şi absenţa fizică e înlocuită de prezenţa în fotografie, cu anumite efecte care "să transpună o idee sau o stare". Contribuie şi luminile şi ilustraţia muzicală, dar şi pereţii teatrului "folosiţi" în decor în forma lor obişnuită. Frumos construit şi frumos jucat acest spectacol.