Sebastian Papaiani: "Fericirea nu se vinde în piaţă"

Unii dintre ei (actorii) sunt bolnavi de talent. Aşa spune Sebastian Papaiani. Un actor mare. Un om sensibil. La frumos. La valoare. La tot ce este uman. Sebastian Papaiani este şi el bolnav de talent. Şi, indiferent câte medicamente a luat, n-a reuşit să se vindece. De talent. Şi nici de sensibilitatea sufletului său.

● Jurnalul Naţional: Jucaţi în "Secta femeilor" la Nottara,  un spectacol aniversar care, de asemenea, v-a fost dedicat. A fost un moment special pentru dvs...
Sebastian Papaiani: Gândul meu a fost în cu totul altă parte, nu la spectacolul aniversar, ci la spectacolul în sine. Şi am avut aceleaşi gânduri pe care le-am avut şi înaintea altor spectacole. Gânduri de teamă, de trac (...). Spectacolul este despre dorinţa de îmbogăţire care traversează pentru unii oameni un drum foarte păcătos, începând cu minciuna, cu furtul, cu înşelătoria. Se spune că, în faţa banilor, toţi suntem egali şi toţi suntem nebuni. Eu, Papaiani, nu sunt nebun. Nu cred ce spun ăştia, că toţi ne aplecăm în faţa banului. Eu nu mă aplec. Nu-mi trebuie. Am altceva în faţă căruia mă aplec. Sentimentul de iubire, bunul gând, prietenia. Astea sunt emoţionante. Banul este pentru mine un mijloc de trai. Un microb. O boală de care nu poţi scăpa şi nici nu te poţi trata, pentru că ai nevoie de el.


● V-ar fi plăcut să fiţi bogat? Sau... mai bogat?
● Poate... ca să dau şi altora. Sunt altruist. Sunt iubitor de oameni. Când ştii că fără ei nu poţi trăi. Şi ăsta este cel mai frumos lucru. Să iubeşti...

● De unde aţi moştenit sensibilitatea aceasta?
● De la viaţă, cred. Mai ales în perioada asta...


●  De ce mai ales în această perioadă?
●  Păi dacă muncesc şi încă nu ştiu cum am muncit. Eu am făcut teatru cu profesori care credeau în profesia asta. Profesia asta nu se făcea pentru bani. Şi nici atunci profesorii nu aveau salarii mari. Dar erau iubitori. Şi convingători. Făceau din teatru o fiinţă de care tu te apropiai cu sfinţenie.


●  Acum nu mai este aşa?
● Nu cred. Pentru că se vorbeşte urât în scenă. Se înjură în altarul ăsta, unde actorul trebuie să se şteargă pe picioare înainte să de a intra. Eu aşa am învăţat. Şi probabil de aici mă sensibilizează când lucrurile sunt fuşerite. Dar probabil că sensibilitatea vine şi de la familia numeroasă pe care am avut-o şi care era mai mult compusă din fete. Ştiţi, omul se naşte puţin brutal. Se zbate când iese de acolo de unde iese, mama împinge cât poate ca să-l scoată, deci naşterea este dureroasă şi brutală. Şi, dacă îl creşti tot aşa, pe la 14 ani copilul ajunge la şcoala de corecţie. Dacă-l sensibilizezi explicându-i ce e bine şi ce e rău, atunci câştigi ceva. Dar poate pierzi altceva. Duritatea. Uneori trebuie să fii Titi Duru, cu toate că eu nu procedez aşa. Nu am împins niciodată pe nimeni ca să trec în faţă. Aşa am fost crescut. Eu nu pot spune Papaiani, Ionescu, Popescu, Dumitrescu au fost la meciul de fotbal. Eu zic Popescu, Ionescu, Dumitrescu şi cu mine am fost la meciul de fotbal. Nu mă pun în faţă niciodată.


● De unde vine numele dvs.?
● Bunicul dinspre tată se numea Tache Iane Papaiane. Era machedon. Dar nu cunosc limba asta.


●  Aţi fost pompier în tinereţe?
● Da, şi am ajuns acolo dintr-un fel de gafă pe care o făcusem. Eram la Liceul Comercial, în anul II, şi cineva a făcut o mare greşeală. Iar eu am luat-o asupra mea, că mi-era prieten. Şi gafa asta, să-i zicem aşa, a fost mare, pentru că m-au dat afară din liceu din cauza ei. Dar ce s-a întâmplat!? Am luat o fată în braţe - Nataliţa se numea. Era primăvară, eram într-un liceu mixt. Ea copiase după mine. Cred că eram şi îndrăgostit de ea la 15, 16 ani cât aveam. Eram în clasă şi scriam pe tablă "uite, Nataliţa a copiat după mine, dar a făcut mai multe greşeli de ortografie". Ea venea şi ştergea tabla. Ne jucam şi noi... Fereastra care dădea în curtea liceului era deschisă. Am luat-o în braţe şi i-am spus în glumă "te arunc pe fereastră". Moment în care a venit cineva din spate, m-a împins şi mi-a căzut fata din braţe pe fereastră. Şi-a rupt un picior, sărăca... Când m-am întors şi am văzut cine m-a împins, am întrebat "de ce", iar răspunsul pe care l-am primit a fost "d-aia!". Am văzut în ochii lui gelozie. Cu toate astea am zis că eu am scăpat-o. Nu am putut spune că el m-a împins. Şi m-au dat afară din şcoală. Atunci m-am apucat de fotbal la Leordeni, lângă Piteşti, tata nu m-a mai primit acasă. Vreun an şi ceva mi-am căutat de lucru. Am fost întâi pompier. Controlam sobele. Pe urmă am legat dosare, apoi arhivar, după care funcţionar şi şef al unei secţii "Contabilitate - unităţi cu amănuntul". Aici am cunoscut o doamnă ­ era actriţă ­  care m-a văzut vorbind şi gesticulând. A aflat cine sunt, s-a dus la tata şi i-a spus că sunt talentat. Tata a râs, pe urmă m-a primit acasă, apoi am intrat în anul III la Liceul Brătianu, am mai făcut trei ani şi am dat la facultate. La actorie.
● De ce v-aţi făcut actor?
● Cred că destinul a vrut să fiu ce sunt acum.


● Oftaţi după vreun rol pe care nu l-aţi primit?
● O dată ce-au trecut anii nu mai oftezi. Oftezi la câteva luni după ce a trecut perioada.


● V-a plăcut mai mult filmul sau teatrul?
● Când eram la film mi se făcea dor de teatru, şi când eram la teatru mi se făcea dor de film. La film eşti mai liber. Şi eu am nevoie de aşa ceva. De libertate. Nu prea răspund la comenzi. Devin rău.


● La un moment dat aţi urcat pe scenă cu piciorul în ghips.
● Am jucat în Pericle...


● Ce v-ar împiedica să ajungeţi la o filmare ori să urcaţi pe scenă?
● Să mor. Altfel de ce să nu mă duc!? Am căzut odată, la Nea Mărin Miliardar. Trebuie să mă aşez pe un fotoliu. Am făcut-o fără să mă uit direct unde mă aşez. Şi am căzut cu coastele pe mâner. Mi-am fisurat atunci două coaste, dar mi-am terminat filmarea în ziua aia. Respiram greu, ca un câine. Respiram des, ca să nu mă doară. Dar nu m-a ştiut nimeni. După aia m-am dus la Policlinica 10.


● Actorii au muze?
● Nu. Numai Dumnezeu e sursa de inspiraţie. Actorul se închină când intră pe scenă. Ştefan Iordache se închina...


● Sunteţi credincios?
● Sunt, de ce nu!? Nu-mi place să vorbesc despre mine, dar trebuie să mă sprijin de ceva. Nu pot să cred că în lumea asta am fost făcut să fiu total independent de ce este în jurul meu. Nu sunt un habotnic. Am avut libertatea de a gândi, mi-e frică, sunt laş, am cam toate relele unui om normal, zic eu. Marele Moisil (n.r. ­ Grigore Moisil), sărmanul, când a fost întrebat dacă bea a spus... "daaa, beau". Era la radio. "Şi ce beţi?" "Coniac" "Şi cât beţi?" "Până mă îmbăt." "Cum, vă îmbătaţi?" "Daaa. Când beau, în mine se naşte un alt om, care şi el la rândul lui vrea să bea şi, uite aşa, bând toţi oamenii din mine, mă îmbăt şi eu."


● Dumneavoastră beţi?
● Beau. Mai mult bere. Beau de supărare câteodată, să uit. Este un fel de eschivă. Să nu mă mai gândesc la problema care m-a supărat.


● Dar ce vă supără cel mai tare?
● Minciuna. Nu mă puneţi în faţa unei minciuni, că nu ştiu s-o apăr. În clipa când mint, eu mă fac roşu la faţă. Eu nu am copiat în viaţa mea la şcoală, pentru că mă făceam roşu.


● Sunteţi fericit?
● În etape. Fericirea este ca mărţişorul. E mic şi, pentru persoana care-l primeşte, foarte preţios. Eu am fericiri de-astea mici, ca mărţişorul. Mă bucur de orice. Nu am o fericire de aici până înconjor pământul. Fericirea e făcută din bucăţele. Eşti fericit din nimicuri până la urmă. Cum e şi nevastă-mea. Îi dau un obiect cât de mic şi se bucură, îl pune în faţă să-l vadă lumea... Astea-s bucuriile. Dar nici n-am căutat-o, aşa, cu lumânarea. Fericirea nu se găseşte în piaţă, de vânzare. Nu m-am întrebat niciodată dacă sunt sau nu. Cred că fericirea ne-o facem, într-un fel, noi. Dar trebuie să vină un ceva peste tine, o nenorocire. Cât de bogat sau de sărac ai fi, boala nu te iartă. Cum suntem unii dintre noi, bolnavi de talent. Eu, oricâte medicamente am luat, nu m-am putut vindeca. Glumesc...