Ştefan Iordache, acel actor care defineşte viaţa, generaţia, timpul trăit

Cred că mi-a plăcut în primul rând ceva ce nu ştiam să explic: o blândeţe ascunsă într-un seif bine închis, o seve­ritate şi un umor ce-i dădeau lui o aură deosebită. Şi o teribilă vulnerabilitate, care, paradoxal, devenise arma lui cea mai de preţ. Şi mai avea ceva, când juca un rol, într-un spectacol, ceilalţi actori de toate calibrele deveneau strălucitori, deveneau foarte talentaţi.

Cred că şi-a determinat stilul propriu la absolvire, în acel celebru „Ascensiunea lui ARTURO UI poate fi oprită”. Era atât de bun, de matur, de special... îşi gă­sise rolul. A fost norocos atunci şi a fost norocos şi mai târziu. Ce Hamlet minunat! Şi e norocos şi astăzi, când în amintire devine din ce în ce mai preţios.

La Teatrul Mic venea de la Teatrul Nottara, unde jucase mult şi felurit şi unde fusese foarte iubit de Horia Lovinescu, George Constantin, de actori, de regizori, de tehnicieni.

Dar Dinu Săraru este cel care a montat piatră scumpă într-un inel preţios. Aici, la Teatrul Mic, s-a desăvârşit şi pentru că erau anii desăvârşirii, dar şi datorită lui Dinu Săraru.

Şi totuşi, nu se pot uita „Tigrul” lui Schisgal atât de misterios, încât şi astăzi îl cânt în acea formă când fac cu studenţii piesa, nu-l pot uita în „Ghel­derode”. Scria pe atunci un cronicar danez. „Ştefan Iordache radiază o asemenea forţă, încât orice barieră în ceea ce priveşte neînţelegerea limbii dispare.” Sau „Raskolnikov” despre care într-un ziar din Belgrad scria:

„Un talent luxuriant, exprimat prin gesturi şi intonări de care sunt capabile numai o intuiţie actoricească excep­ţională şi o tehnică actoricească desăvârşită”. Era în anul 1970 şi Ştefan avea 30 de ani neîmpliniţi. 

Şi pe urmă a venit „Hamlet”! Aş vrea să pot găsi cuvintele potrivite pentru magia pe care am trăit-o la acel Hamlet pus de Dinu Cernescu.

Sunt sigură că dacă nu aş fi fost în sală la vizionare, la acel spectacol, ceva din mine nu se tulbură, ceva din mine rămânea nenăscut. Nu se vorbeşte prea mult de acel Hamlet, dar acela a fost cel mai bun, mi-a dat capacitatea de a intra într-o lume plină de umbre, o lume fascinantă. Era un Hamlet sarcastic şi vulnerabil, suferind şi complice la corupţia umană. Mi-a plăcut enorm.

Presa internaţională scria: „România n-a reuşit să dea un Soljeniţîn, dar există Hamletul românesc”, scrie Ştefan în cartea Ludmilei Patlanjoglu. Mai ştiu că la fiecare spectacol cu Hamlet slăbea câte patru kilograme.

Mă gândesc la Ştefan Iordache ca la acel actor care defineşte viaţa, generaţia, timpul trăit. Cât a trăit el, nu a existat monstruoasa limitaţie a funcţiei actorului.

Actorii condiţionează prezentul şi viitorul, iar unii dintre ei şi după ce dispar marchează şi etichetează creaţia. În tot ce facem există şi: „Oare Ştefan ce-ar fi zis?”. Încă există tulburător printre noi. Avem nevoie de melodii cu lună.

Studenţii au adus multe cântece. De la „Pe boltă când apare luna” până la „Black Moon”. Le ascultăm şi printre cântece cineva a început să recite. Versuri de Nichita Stănescu. Era Ştefan. A fost ca şi cum ar fi venit în vizită la mine. Am fost în călătorie în căutarea absolutului.

Iar versurile sunt acestea: „Ieşise-n calea sufletului meu/aiurea, din trotuare, Dumnezeu,/ dar seara grea de stele şi de lut/ ardea pe străzi şi nu l-am cunoscut.// În felinarele cu iz de scrum/ ochi de pisică-mi licăreau în drum/ şi pasul greu mi se-aşternea nătâng/... şi fluieram, aşa, ca să nu plâng.//Dar tot credeam că poate viermii moi/ nu cresc în ochii mei pustii şi goi,/ nici în surâsul meu nedăruit/ şi tot credeam că poate n-am murit.// Ieşise-n calea sufletului meu/ aiurea, din trotuare, Dumnezeu/ dar nu l-am cunoscut şi, gol de gând,/ trecui aşa nainte, fluierând”. (Cântec vechi de lună nouă).