Un spectacol avertisment: Ecstazy

"De la umorul din comedii la lipsa de umor din drame nu este decât un pas, pe care Ioan Drăgoi îl face cu graţie. În Ecstazy, acelaşi cult al mesajului direct va devia spre drama pură. Mira trăieşte într-o lume ca un closet în care nu curge nici apa, pentru că se droghează. Cazurile de infracţiune juvenilă din dosarele poliţiei se problematizează şi uneori devin dileme", aprecia criticul Mircea Ghiţulescu în "Istoria literaturii române. Dramaturgia" pag. 818-819.

Obsedat să nu fie moralizator, ci doar moral, Ioan Drăgoi scrie un teatru realist, având capacitatea de a crea personaje pe profilul oamenilor de pe stradă. Şi încă una, tot mai rară: aceea de a crea emoţie! Ioan Drăgoi nu a trecut la spiritul cinic al satirei, unde nu mai e loc de niciun fel de emoţie. Piesele lui emană o veritabilă emoţie artistică. Iar emoţia place atât actorilor, cât şi spectatorilor!", observa dramaturgul Dinu Grigorescu.

Realitatea care inundă substanţa piesei Ecstazy, pusă în scenă la Teatrul LUNI de la Green Hours de regizorul Dan Tudor, este realitatea crudă a lumii drogaţilor şi, surprinzător, a celor care suferă împreună cu ei: părinţi, fraţi, soţii, copii...

Eroina cade sub imperiul stupefiantelor din cauza mediocrităţii, a lipsei unui ideal superior şi se afundă în mocirla dependenţei fără o aparentă şansă de redresare. Care şansă apare în spitalul de dezintoxicare sub chipul unui homosexual, fost drogat şi el, violat în copilărie de copii mai mari din internatul de orfani. Licărul de dragoste care se înfiripă între Mira şi Barbu pare a fi singura lor şansă, năruită şi ea la vestea că tatăl fetei a decedat de supărare.

Dan Tudor a ales o modalitate modernă de a stăpâni personajele şi de a stabili relaţiile dintre ele, conducându-i pe actori spre un joc simplu, natural, în care teatralitatea nu-şi găseşte locul. Şi asta fără a lipsi spectacolul de elementele esenţial dramatice. Deşi marchează eşecul existenţial al eroinei principale, finalul lasă totuşi o şansă vieţii.

Plină de sensibilitate, jucând un rol care se mulează perfect pe vârsta ei naturală, Simona Popescu dovedeşte că poate duce o paletă dramatică mult mai mare faţă de ce a jucat până acum. Aparenta fragilitate a actriţei e ridicată la rangul de forţă interpretativă cu o nonşalanţă impresionantă.

Mihai Călin, vedeta spectacolului, îşi dezbracă personajul de toate atributele canaliei, fără a risca să-l reducă la această dimensiune, pentru că nu uită, pe tot parcursul rolului, să îi dea şi o urmă de umanism. Actor complex, el îşi dozează totuşi cu discreţie mijloacele profesionale, contribuind astfel la unitatea stilistică a spectacolului.

Dan Rădulescu are un rol generos în personajul Barbu, un orfan cu copilăria şi adolescenţa dominate de coşmarul violurilor şi al drogurilor. Tânărul actor "prinde" cu talent momentul când simte că apropierea de o fată îi redă şansa reabilitării sexuale. Scena declaraţiei de dragoste, de revenire la statutul de normalitate atât de mult dorită, e de o sinceritate ireproşabilă. Un examen trecut cu brio de tânărul actor.

Dragoş Ionescu are de împlinit trei mici, dar foarte diferite roluri (Chelnerul, Tatăl şi Poliţistul) şi se achită de toate trei jucându-le în forţă. Poate o uşoară nuanţare, mai ales în rolul tatălui Mirei, ar fi fost mai oportună. Paleta interpretativă a actorului, dovedită din plin până acum, i-ar fi permis aceasta. Merituos e finalul pe care îl susţine împreună cu Mihai Călin într-un tempo care îi dă greutatea necesară impusă de ideea textului.

Elementul de noutate şi atracţie pe care îl aduce Dan Tudor este combinaţia cu scene filmate (filmări - Radu Crăciun), mai ales prim-planuri care nu ilustrează replicile, ci vin în prelungirea lor şi astfel îmbogăţesc paleta expresivă a acestui spectacol teatral despre care credem că se va mai vorbi. Un mai mare aport al acestui mijloc de expresie (filmul) care pătrunde greu (dar pătrunde) în teatrul românesc i-ar fi îmbogăţit şi mai mult atuurile. Şi asta chiar dacă rigoarea cafeteatrului impune limite de timp, spaţiu şi chiar de tematică a textului şi de care regizorul nu poate să nu ţină seamă. De asemenea, nu putem să nu remarcăm originalitatea partiturii muzicale a lui Vlad Creţu, adevărată compoziţie, care nu e un simplu colaj, aşa cum ne-a obişnuit teatrul radiofonic.

Îmbogăţind plenar unele scene cu mijloace specifice, reducând ori renunţând la altele, regizorul Dan Tudor îşi dă încă o dată măsura originalităţii şi forţei cu care construieşte un spectacol, impunându-l ca necesar pe tabloul cu premiere ale începutului de an.
Următorul spectacol de la Green Hours cu piesa Ecstazy are loc azi, 16 martie, ora 20:00.
Radu Dionisie