Un vis din nopţile de altădată

Mi-aduc aminte cum ne-ntâlneam la biblioteca Institutului de Teatru. Cât de respectuos deschidea cartea, apoi mângâia pagina, aşeza cartea să-i fie bine şi ei şi citea şcolăreşte, cuminte şi foarte atent.

După ce am terminat studiile, fiecare dintre noi alerga după fericire.

Ştefan vorbea cu religiozitate despre perioada lor nebună, boema generaţiei lui. Primul capitol al boemei bucureştene povestit de Ştefan Iordache era imediat după terminarea Institutului, după anul 1963. Veniseră în Bucureşti pe la toate teatrele ea, generaţia lor: Iordache, Repan, Dinică, Hossu şi toţi ceilalţi.

Era fascinantă povestirea lui Ştefan despre aventurile lor.

Încă se găseau băuturile fine şi adevărate, ţigări bune şi toate delicatesele care după anul 1974 au dispărut. Erau multe baruri de noapte – „Melody”, „Continental”, „Katanga”. Era o viaţă nocturnă teribilă. La „Melody” cânta Dan Spătaru.

Hossu, Repan, Ştefan Iordache – povestea el – mergeam după spectacol, noapte de noapte, începând cu „Podgoria”, „Grădiniţa”, „Ambasador”, „Athenee Pa­lace”, „Melody”, „Bufetul Gării”. „Bufetul Gări” era la mare înăl­ţime. Trebuia ajuns şi acolo, înain­te de ciorba de burtă şi ca­feaua tare cu lămâie multă de la „Ambasador”.

Era un fel de abonament. Începuseră şi să fie cunoscuţi din piesele de teatru, televi­ziune, film – căci erau şi actori foarte buni. Vârfurile.

Ştefan stătea în Rahova şi povesteşte că de multe ori dormea în bar, nu se mai ducea acasă. Lungindu-se prea mult petrecerea, chelnerii plecau acasă, îi lăsau stăpâni pe actorii noştri şi când veneau ei spuneau ce au consumat şi plăteau. Ce simplu era. Ce e drept, mulţi încercau, dar nu rezistau toţi. „Unii cădeau ca muştele. Era chiar o întrecere cine rezistă.” Tinereţea ajuta boema. „Ne dregeam repede, dormeam o zi, două, şi eram ca nou născuţi.” Când repetau, jucau, aveau premieră se lua vacanţă de la „petrecăreală”. Nu se bea mult dar se vorbea, se discuta. Meseria se făcea şi acolo. Vorbeau despre cei mai mari actori care dispăruseră, despre cărţi nou apărute, despre spectacole, despre turneele ve­nite din străinătate care erau multe, altfel decât acum. În loc de Shakira era Peter Brook cu „Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare şi în loc de trupa irlandeză de dans era turneul ruşilor cu trupa lui Tovstgonov. Nu se putea lipsi de la o astfel de sărbătoare a sufletului. Discuţii lungi, niciodată despre bani, se căutau piese, se căutau roluri, se căutau informaţii despre ce se joacă-n lume. Şi ce pasionaţi erau! Şi ce multe ştiau!

„Când moare un actor, moare o lume”, scrie Ştefan.

Când moare o generaţie se duc obiceiuri, bucurii, învăţături. Euforia aceea a prieteniei, a vieţii în colectiv. Nevoia de iubire şi mai ales de prietenie. A bea împreună e un protocol al sufletului. Altfel nu vine inspiraţia. Asta vine de la scriitori. De la beţiile cu acele coctei­luri Molotov unde se amestecau zdravăn coniac, votcă, whisky, pa­lincă, tărie-băutură albă.

La aceste întâlniri toată lumea recita, toată lumea cânta şi interpreta lucruri minunate şi, din această „grămadă” actoricească, majoritatea scria versuri.

Continuarea în numărul următor