Agatha Christie a Suediei

A fost numită – şi pe bună dreptate – Agatha Christie a Suediei. A reuşit să clatine un colos al vânzărilor de carte din ultimii ani, Stieg Larsson, autorul fenomenului „Millennium”, devenind aproape la fel de popular ca acesta, nu doar în ţările scandinave, ci în întreaga lume. După „Prinţesa gheţurilor”, tradusă şi la noi, cititorii români pot citi acum al doilea roman din „Seria Fjällbacka”, „Predicatorul” (Editura Trei, 2010). Cu această oca­­zie, Camilla Läckberg a fost de acord să ne răspundă la câteva întrebări.

• Jurnalul Naţional: Pentru că „Predicatorul” este abia a doua dvs. carte tradusă în limba română,  v-aş ruga să ne spuneţi câteva lucruri despre începuturile dumneavoastră ca scriitor.

Camilla Läckberg: Cred că spun poveşti de pe vremea când eram copil. Am scris prima mea „carte” la vârsta de 4 ani: era o poveste sân­ge­roa­să de patru pagini care-ţi făcea pielea ca de găină. Deşi ambiţiile de scri­itor nu m-au părăsit niciodată, am studiat economia în facultate şi apoi chiar am lucrat câţiva ani ca economist. Abia când am primit cadou de Crăciun un curs de creative writing visul meu de a deveni scriitoare s-a redeşteptat subit. Cursul a fost absolut grozav! Eram 12 înscrişi – numai femei! De fapt, acel curs a fost conceput special pentru femei tocmai pentru a mări numărul de scriitoare de romane poliţiste. Până la urmă, două dintre noi am ajuns să fim şi publicate.

• Cum aţi început să scrieţi această serie?

„Seria Fjällbacka” a început cu o idee care mi se vântura prin cap de vreo câţiva ani, de când am urmărit o poveste la ştiri. Era un reportaj des­pre limitarea perioadei pentru prin­derea unui criminal  în Suedia la 25 de ani. Apoi asta a devenit ideea de bază a primului roman din serie, „Prin­ţesa gheţurilor”. Erica a fost primul meu personaj. Ştiam că n-o să scriu din nou un roman care să aibă în centru un poliţist (mă rog, am fost cât pe-aci să...), ştiam că protagonistul romanelor mele va fi o femeie, o scriitoare. Dar, pe măsură ce scriam, mi-am dat seama că n-a fost tocmai uşor să pun o persoană privată, un nespecialist, adică, să rezolve cri­me, şi astfel şi-a făcut intrarea în scenă şi Patrik. În jurul lui am adunat restul personajelor de la secţia de poliţie.

• Întotdeauna am crezut că un thriller poliţist poate fi comparat cu un puzzle. Care au fost elementele de bază ale cărţii dvs.?

Scriu având aproape un document în format Word în care schiţez un rezumat al poveştii. La început, am doar câteva rânduri cu ideile prin­ci­­pale şi câteva observaţii. Apoi, pe baza lor, schiţez şi rezumatul în sine. Încep să scriu şi, pe măsură ce scriu, îmi vin tot mai multe idei despre personaje şi despre dezvoltarea intrigii. Imediat ce-mi vine o idee, o notez în rezumat. După aceasta, primele 50-70 de pagini sunt cel mai greu de scris. Atunci trebuie să „găsesc” povestea şi să construiesc toate personajele – mă rog, majoritatea vin ceva mai târ­ziu. Dar grupul de personaje de bază trebuie stabilit de la bun început. Şi lucrurile nu încep să meargă cu ade­vă­rat decât după ce am scris în jur de 100 de pagini.

• Care este diferenţa majoră dintre romanele poliţiste clasice şi cărţile dvs.? Altfel spus, cu ce contribuie romanele dvs. la înnoirea genului poliţist?

Mă interesează foarte mult oa­me­nii: trecutul lor, educaţia, lu­cru­rile care-i motivează, vieţile lor in­te­rioare. De aceea, pun mare accent pe relaţiile dintre personaje. Am vrut să fac din Eri­ca şi Patrik un cuplu cât se poate de „normal”. Nu supereroi, ci nişte oa­meni de treabă, cu griji cotidiene şi ciondăneli din dragoste şi cu aceeaşi dorinţă pe care cred că o avem cu toţii: să ajunge să împace viaţa profesională cu cea de familie.

• De unde vă inspiraţi?

Multe dintre poveşti îmi vin în minte în timp ce scriu. Evident că povestea nu e foarte limpede conturată când încep să scriu şi întotdeauna după ce tastez primele rânduri, mă întreb celaşi lucru: „Cum naiba o să umplu eu 300 de pagini format A 4, având doar o idee de bază şi nimic altceva”. Dar cumva reuşesc de fie­ca­re dată. Povestea şi perso­najele ca­pă­tă o viaţă a lor, într-un fel „indepen­dent” de mine. De multe ori, ideea unei crime îmi vine din motivul ei. Mo­tivul care duce la acea crimă mi se pare cel mai interesant şi de acolo porneşte, de fapt, povestea. De la această idee despre motivul pentru care cineva poate săvârşi ceva atât de îngrozitor cum e uciderea altei fiinţe umane.

• Cum scrieţi? Aveţi un program sau scrieţi ori de câte ori aveţi chef? Cum se împacă meseria de scriitor de carieră cu aceea de mamă?

Nu poţi să stai şi să aştepţi clipele de linişte ca să scrii, la fel cum nu poţi să aştepţi să te lovească inspiraţia. Am mai spus-o şi o repet: tot ce poţi face e să te aşezi pe un scaun. Nimic altceva nu funcţionează. Nu e ca şi cum o linişte ca în budismul zen s-ar pogorî deodată peste tine, după care ar începe să curgă şi cuvintele... Ritualul meu e destul de simplu: mă foiesc prin jurul computerului ca o găină clocitoare, găsindu-mi tot felul de scuze şi motive să mă aşez pe scaun şi să lucrez. Dar întotdeauna am grijă, de exemplu, să am un ibric de cafea proaspătă aproape şi o cană plină lângă mine, când mă apuc efectiv de scris.

Şi de regulă scriu în living, în faţa televizorului, sau în bucătărie cu căştile în urechi, ascultând muzică. Nu-mi place să lucrez în linişte. Totuşi, trebuie să fiu sinceră şi să recunosc că ajută foarte mult şi să ai un partener de viaţă care să te sprijine. Şi fostul meu soţ, la fel ca actualul meu partener de viaţă, a fost alături de mine şi a avut grijă de copii de fiecare dată când eram absorbită în procesul creaţiei.

• Am observat că scriitorii nor­dici sunt pe cale de a crea un nou curent în literatura universală, prin aceste romane poliţiste moderne şi foarte pătrunzătoare. De ce romane poliţiste?

Există o lungă tradiţie a ro­ma­nelor poliţiste în Suedia, încă din anii ’70, prin scriitori ca Sjöwall Wahlöö. Suedezii au citit şi au scris întotdeauna romane poliţiste. Cred că întrebarea e: de ce aceste romane poliţiste scandinave au deodată un atât de răsunător succes interna­ţi­o­nal?
De ce le citeşte lumea cu atâta pa­siune?

• Aveţi un scriitor preferat? V-a influenţat acest scriitor în maniera de a scrie?

Sunt un pic obsedată de romane poliţiste, recunosc. Cam 80% din ceea ce citesc e literatură de acest gen. Printre scriitorii mei preferaţi se numără Peter Robinson, Reginald Hill, Andrew Taylor, Mari Jungstedt, Hakan Nesser şi Asa Larsson. Când eram copil am citit şi toată seria Agatha Christie şi preferatele mele erau poveştile cu Miss Marple.

Câteva date
• Camilla Läckberg s-a născut în 1974. Înainte de a deveni cel mai  popular scriitor suedez de romane poliţiste, ea a lucrat mai mulţi ani ca director de marketing şi product manager. • Volumul „Predicatorul” este al doilea titlu dintr-o serie de şapte romane (Seria Fjällbacka) care s-au bucurat de un succes enorm de piaţă şi de o presă foarte bună.

• După ce numai în Suedia Camilla Läckberg a vândut peste un milion de exemplare, seria este în prezent în curs de publicare în peste 30 de ţări.

• „Prinţesa gheţurilor” a apărut la Editura Trei în 2010. Celelalte cinci volu­me sunt în curs de traducere în limba română şi urmează să apară la aceeaşi editură.

• Cartea va fi ecranizată atât în Suedia, cât şi în Franţa.

• Revista britanică de carte The Bookseller a stabilit, pe baza informaţiilor oferite de cele mai importante lanţuri de librării din Franţa, Anglia, Germania, Spania, Italia şi ţările nordice, lista celor mai vânduţi autori în Europa în 2009. Camilla Läckberg ocupă locul 6, după Stieg Larsson, Stephenie Meyer, Dan Brown, Paolo Giordano şi Carlos Ruiz Zafón.