La Teatrul Nottara, adevărul manipulat

După ce a văzut filmul „Metoda” al argentinianului Marcelo Piñeyro, realizat în 2005 după piesa de teatru „Metoda Grönhol” (2003) a dramaturgului catalan Jordi Galcerán, regizorul Theodor-Cristian Popescu a fost interesat de subiectul acestei creaţii. Deşi acţiunea filmului e „puţin diferită” faţă de piesă, există ceva comun, în opinia regizorului român: „o unitate de loc, de timp şi de acţiune”.

Subiectul e incitant pentru un director de scenă. Motivaţia perso­nală a lui Theodor-Cristian Popescu de a alege textul pentru a-l monta, la Teatrul Nottara, este simplă. El crede că în „Metoda Grönhol” tipul de situaţii în care e construită piesa „se bazează în mod fundamental pe tehnici actoriceşti”.

„Un actor foloseşte momente din viaţa sa reală sau momente povestite de alţii, pentru ca să obţină ceea ce noi numim adevăr. Folosind o experienţă care pentru el a fost reală şi translatând-o într-un alt plan al personajului pe care îl interpretează, el ajunge să mintă credibil”, îmi spunea regizorul. De la acest paradox, numit adevăr, dar care este de fapt o min­ciună, porneşte spectacolul „Metoda” de la Teatrul Nottara (traducerea în limba română aparţine Luminiţei Voina-Răuţ).

Manipulare de la început până la sfârşit: asta face autorul, asta face regizorul, asta fac actorii. Este impresionant cum se prezintă întreaga acţiune; nici un spectator nu ar intui finalul. Publicul asistă la „tehnici de manipulare”, asamblate profesio­nist de nişte psihologi dintr-o companie transnaţională. Ei se bazează pe date biografice reale ale unui individ, dar acesta, fără să ştie, minte continuu. Atât de iscusit se manipulează totul, încât doar la final cunoşti cine sunt cu adevărat cele patru personaje din spectacol. Caracterele lor ni se arată tot mai profunde şi tot nu ghiceşti despre ce este vorba, chiar dacă ele au o construcţie simplă, un limbaj obişnuit, accesibil fiecăruia. Eşti foarte aproape de ele, dar tot nu decupezi, nu pătrunzi. Nu te lasă. Te face curios, te provoacă, nicidecum nu descoperi jocul – jocul de a minţi, decât atunci când ei spun ce a fost, de fapt. Rămâi stupefiat. Personajele mint şi sunt atât de credibile. Cei patru se reflectă ca nişte oglinzi: unii în alţii.

Despre subiect. Într-o sală de şedinţe a unei companii trans­naţionale (scenografia Ştefan Cara­giu) intră un pretendent la funcţia de director de vânzări, funcţie bine plătită. Mai are de trecut un hop pentru a primi slujba. Îi aşteaptă pe reprezentanţii companiei, dar în sală intră pe rând alţi pretendenţi la aceeaşi funcţie. Se vede că între cei patru – trei bărbaţi şi o femeie – va fi o competiţie. Dar cine va fi arbitrul? Cineva ascuns dă startul: din perete iese o cutie, împinsă din afară, în care se pune un plic, cu indicaţii. Şi începe jocul, regulile fiind dure, constând în nimicirea din punct de vedere psihologic a adversarului. La acest „thriller urban” te amuzi, pentru că personajele sunt interpretate lejer, dar pe măsură ce acţiunea avansează te cuprinde un fel de frică: jocul ajunge prea departe.

Cvartetul de la „Nottara” – Adrian Văncică (Fernado), Alexandru Jitea (Enrique), Gabriel Răuţă (Carlos) şi Cerasela Iosifescu (Mercedes) – se „joacă” edificator. Ei îşi construiesc personajele în ideea regulii principale: „Nu avem nevoie de un ticălos, care să pară un om bun, ci invers, de un om bun care să fie ticălos”. Deci fiecare joacă „invers”... dar cât de bine îl  manipulează pe spectator. Publicul acceptă jocul, pentru că e realizat pe scenă. E teatru, dar e luat din viaţă, e real. De fapt, jocul este inventat de trei psihologi ai companiei cu pricina, trei din cei patru „candidaţi”. Trei candidaţi falşi şi unul adevărat. Invers decât la început. Adevăratul candidat minte în jocul psihologilor, care ştiu tot adevărul despre el. Dacă după mai multe etape el reuşeşte să-i elimine pe falşii candidaţi, în final candidatul mincinos se autoelimină.

Are oare nevoie compania de un director de vânzări sau psihologii de aici, prinşi în joc din plictiseală, inventează noi şi noi „jocuri” care să-i amuze la finalul unei zile de muncă? Căci a doua zi va veni alt candidat. Nu o să ştim niciodată. Tot ce contează este că manipularea e atât de iscusit interpretată.