Premiera - Domnul Lazarescu merge in Paradis

Incepand din acest numar, criticul de film Eugenia Voda scrie despre filmul romanesc pentru cititorii Jurnalului National.

Priviti afisul primului film romanesc lansat in aceasta toamna, "Moartea domnului Lazarescu": in jurul "mortului" intins pe targa, toata lumea e in delir jovial, surade euforic, face semne entuziaste, privind spre obiectiv, adica spre noi. Si, cu siguranta, spre regizorul din spatele obiectivului, Cristi Puiu (despre care am aflat la conferinta de presa ca e, pe platou, de o rigoare chinuitoare, impinsa pana la fanatism, drept pentru care una din principalele lui victime, Luminita Gheorghiu, l-a poreclit "Hitler")... Pana si "mortul" de pe afis e facut sa surada, iar in ochiul lui marit se poate citi un veritabil triumf!
Afisul poate fi citit in dubla cheie.

GUSTUL VICTORIEI. Pe de o parte, trebuie descifrat in el faptul ca avem de-a face cu o echipa castigatoare: o echipa despre care, de pilda, o faimoasa si pretentioasa revista americana, Variety, supranumita "Biblia lumii spectacolului", a putut scrie, negru pe alb: "Jocul actorilor este impecabil. Fara exceptie!". Recunosc: una e sa-ti placa tie, roman, "Moartea domnului Lazarescu", descoperind filmul la premiera mondiala de la Cannes (si transmitand, in aceeasi noapte, catre Jurnalul National, ca e un film excelent), si cu totul altceva sa afli acest lucru din Variety! Serios vorbind, filmul s-a bucurat de ceea ce se cheama o foarte buna presa internationala. Pentru cinematografia romaneasca, felul in care filmul a fost receptat si "a intrat in Europa" (cu o lunga lista de premii, la diverse festivaluri) marcheaza, poate mai spectaculos decat oricand, dupa ’89, eliberarea de orice complexe, dar mai ales de complexul provincialismului.

ACTORII. Domnul Lazarescu, bolnavul care moare cu zile, plimbat de la un spital la altul, e de neimaginat altfel decat cu sinceritatea abrupta si cu brutalitatea tandra din metabolismul lui Ion Fiscuteanu, iar asistenta de pe Salvare e de neinchipuit fara Luminita Gheorghiu, cu devotamentul ei usor fatalist si cu un amalgam propriu de modestie si grandoare in tot ceea ce face. Toti actorii cu halate albe din film au o fervoare a autenticitatii si o cuceritoare modernitate a jocului, ceea ce se datoreaza, desigur, in uriasa masura... lui "Hitler"! Exceptional e Mihai Bratila, cu aerul de profesionist pe cat de istericoid, pe atat de laser; de o prospetime fara repros e Florin Zamfirescu, in rolul unui medic generos, dar abrutizat de meserie si de vremi. Dar, cum spunea Variety, toti sunt buni!

SPECIFICUL NATIONAL. Cealalta cheie in care poate fi citit afisul tinteste inconstienta noastra nationala, daca se poate spune asa, inconstienta romanului (umor si spectacol pe marginea tragediei trecute cu vederea), dar si inconstienta universala a conditiei umane... Pe orice meridiane a rulat, de la sofisticata Coasta de Azur si pana la severa Copenhaga, ceea ce a interesat si a impresionat in filmul lui Cristi Puiu nu are nici o legatura cu "Estul" sau cu "saracia din Romania", sau cu pitorescul unei lumi; nimic social, nimic politic in "Moartea domnului Lazarescu". Nimic despre sistemul nostru sanitar falimentar, nimic despre compensate, despre asigurari, despre legea si mafia spitalelor, despre mizeria de tipul "doi intr-un pat" si "spaga curenta". Dimpotriva. Marea performanta a regizorului (care a scris si scenariul, in tandem cu Razvan Radulescu) e aceea de a derula toata povestea departe de "actualitate", in zona unui etern adevar psihologic. De cate ori nu ti-ai risipit energia pe fleacuri, in timp ce lucrul cu adevarat important pierea langa tine? De cate ori n-ai realizat ca indiferenta poate fi si criminala? De cate ori nu te-ai simtit prizonierul unui mecanism care te anuleaza pana la distrugere? Ei bine, despre toate astea e vorba in "Moartea domnului Lazarescu", dar si despre omul care moare singur, desi inconjurat de lume care se agita in jurul lui, care moare fara sa fi fumat ultima tigara, desi si-ar fi dorit-o, sau fara sa primeasca o picatura de apa, desi i-ar fi fost sete.

...ANGHEL. Regizorul si-a vazut filmul si ca o poveste de dragoste: dragostea fata de aproape. Timbrul subteran nu are nimic patetic - are in schimb o robustete a disperarii si o ironie speciala, care, in anticamera mortii, suna straniu, daca nu eroic... "Hai, ca-l asteapta Anghel", zice o infirmiera despre corpul gol, dar cu sosete, al unui domn Lazarescu in coma, dupa ce plecase de acasa, pe picioare, spre Salvare, cu doar cateva ore in urma. Anghel e numele chirurgului care ar trebui, in fine, sa-i faca operatia de urgenta, sa-i perforeze capul cu o bormasina, ca sa-i extraga un cheag de sange, interventie "mai simpla decat o apendicita"? Sau Anghel e ingerul care asteapta sa-si preia omul? Dupa titlu si dupa figura de stil din final (in care senzatia e ca "se rupe filmul"), concluzia e ca - dupa ce a baut, a fumat, a crescut si iubit trei pisici, a pierdut o nevasta, care i-a murit, si o fata, care i-a plecat in America, dupa ce a suportat viata la bloc si vecini topi, dupa ce a stiut ce inseamna ulcerul, varicele, batranetea, singuratatea, dupa ce a stiut sa-si pastreze demnitatea, pana la primul pipi pe el - domnul Lazarescu, din ce in ce mai neajutorat, mai confuz, mai leguma lipsita de identitate - e dispus sa (se) dea in primire lui Anghel.

STILUL. Filmat cu camera pe umar, cu o imagine in care palpita viata si adevarul ei, "Moartea domnului Lazarescu" - dincolo de aparenta, inselatoare, de naturalete neprelucrata, surprinsa "in timp real" - e o bijuterie (nu se poate spune "o mica bijuterie", pentru ca are 2 ore si 34 de minute). Traseul, teoretic previzibil, devine, pas cu pas, o cursa spre moarte, cu o tensiune continuta si cu un altfel de suspans: un suspens existential, extras din viata surprinsa la intersectia dintre banal (moartea domnului Lazarescu) si senzationalul ieftin (moartea care "ucide pe soselele Romaniei" in accidente intens mediatizate).

Daca ai o minima inclinatie spre ipohondrie, acest film ti-o va accentua cu siguranta. Tot ce-ti doresti e sa nu ajungi intr-un spital, fie el si cu geamuri termopan si cu personal calificat, ca sa nu fii nevoit sa repeti, dupa doctor, "33 de cocostarci pe casa lui Kogalniceanu", ca o suprema proba de functionare a creierului!... Totusi este trist in lume!

EUROPA "Pentru cinematografia romaneasca, felul in care filmul a fost receptat si "a intrat in Europa" marcheaza, poate mai spectaculos decat oricand, dupa ’89, eliberarea de orice complexe, dar mai ales de complexul provincialismului" Eugenia Voda,critic de film

IPOHONDRIE "Daca ai o minima inclinatie spre ipohondrie, acest film ti-o va accentua cu siguranta. Tot ce-ti doresti e sa nu ajungi intr-un spital, fie el si cu geamuri termopan" Eugenia Voda,critic de film

FILOSOFI SI BOSCHETARI

Filmul e in asa fel conceput, incat poate fi gustat, pe diverse paliere, si de un filosof rafinat, si de un boschetar strecurat in sala ca sa se mai incalzeasca un pic. Cine spunea ca singura solidaritate umana indiscutabila e solidaritatea in fata mortii? (Camus!) Ei bine, pe cai care tin de meserie, dar si de ceea ce se cheama - desuet, dar mereu adevarat - "miracolul artei", Cristi Puiu atinge o zona profunda din sufletul (strans) al fiecaruia... Vorba domnului Lazarescu, din film: "Suntem niste nenorociti de oameni, domnule..."