Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
• Jurnalul Naţional: În prefaţa pe care o semnaţi actualei apariţii BPT folosiţi de două ori expresia “de altădată”, al cărei sens mă duce cu gândul, duios, la poveşti, la Villon, la romanţe. V-aţi intitulat prefaţa “Un roman de altădată şi puterea lui de seducţie”, iar spre finalul ei afirmaţi: “Autorul povesteşte, nu comentează. Şi o face cu artă, ca maeştrii de altădată ai scrisului”. Ce înseamnă, în plină epocă postmodernă, puterea de seducţie a unui roman de altădată?
Alex. Ştefănescu: Am numit “Un port la răsărit” “un roman de altădată” nu numai pentru că a fost scris cu şapte decenii în urmă, ci şi fiindcă aminteşte, prin arta povestirii, de vremurile bune ale romanului. Eu nu am – cum au spus-o, tendenţios, adversarii mei literari – o mefienţă faţă de postmodernism; consider acest curent un paradis al jocului de-a literatura, populat de foşti studenţi de la Litere care la vârsta de 50 de ani refuză încă să se maturizeze. Cunosc oameni de aceeaşi vârstă care se uită la filmele de desene animate sau sunt pasionaţi de jocurile pe calculator, ceea ce mi se pare un mod simpatic (deşi cam iresponsabil) de a trăi viaţa.
Citindu-l pe Radu Tudoran regăsim, cu plăcere, vocaţia iniţială a romanului (şi a preromanului) care constă în descrierea (crearea) unor personaje şi povestirea (inventarea) unor întâmplări demne de interes (sau care devin demne de interes prin ingeniozitatea relatării). De la Homer la Thomas Mann, toţi marii creatori de epică din istoria literaturii universale asta au făcut: au captat atenţia publicului cu istorisirile lor. Din dorinţa obsesivă de originalitate, în secolul al XX-lea au apărut şi romancieri care nu povestesc nimic, care explică ce anume ar povesti dacă ar povesti sau povestesc despre faptul că nu reuşesc să povestească. Sunt inteligente, dar sterile aceste răsfăţuri şi, mai ales, ascund foarte bine (pentru mine, nu) lipsa de talent.
Radu Tudoran, care avea un mare talent (ca şi Petru Dumitriu, Petru Popescu şi... cam atâţia din perioada postbelică), îşi putea permite libertatea de a fi romancier-romancier, şi nu ceva care doar seamănă cu un romancier. El a tras cu pistolul exact la ţintă, nepunând preţ pe falsa originalitate de a trage în afara ţintei. Modul său de a scrie – care răspunde la întrebări esenţiale de genul despre cine e vorba şi ce s-a întâmplat – nu se demodează vreodată, aşa cum nu se demodează propoziţia din Biblie “Cain l-a ucis pe Abel”.
• Anul acesta se împlinesc 70 de ani de la publicarea acestui roman a cărui soartă a fost cel puţin stranie. Interzis în anii comunismului, repus în circulaţie în 1991 (s-a bucurat de succes şi nu prea…), “Un port la răsărit” este un roman-metaforă… istorică. Poate n-a fost suficient mediatizat şi cunoscut precum alt roman al lui Radu Tudoran, să zicem, “Toate pânzele sus!”. Ce să se aştepte un cititor mai puţin avizat că găseşte în această carte?
Atitudinea ideală a unui cititor, aceea care îi asigură maximum de delectare estetică, este... abandonul. Mai explicit: cititorul trebuie să se abandoneze lecturii, să se lase transportat de roman, ca un copil care ascultă poveşti, şi nu să refuze îmbarcarea (cuvânt foarte potrivit în cazul lui Radu Tudoran, care, în afară de faptul că a scris încântătorul roman “Toate pânzele sus!”, a mai şi construit de-a lungul vieţii două iahturi). Romanul “Toate pânzele sus!” este faimos pentru că, tipărit în tiraje imense, a fost difuzat în rândurile tinerilor în timpul comunismului, când orice adiere de libertate şi aventură reprezenta o raritate şi atrăgea irezistibil. Romanul “Un port la răsărit” a fost ca şi interzis înainte de 1989, întrucât se referă la un teritoriu, Basarabia, acaparat fără nici o justificare de Uniunea Sovietică, pe care românii, pe atunci, nu aveau voie să o atingă nici măcar cu o aluzie.
Putem citi romanul ca pe o poveste: povestea unui tânăr inteligent şi energic care, ajungând în “răsărit”, unde se trăieşte somnolent, în stilul lumii slave, devine întâi captivul şi, până la urmă, adeptul acestui mod de viaţă. Asistăm, parcă, la zbaterea unei insecte căzute în corola lipicioasă a unei plante carnivore. Cu intuiţie de mare scriitor, Radu Tudoran evidenţiază, în viaţa sufletească a personajului său, voluptatea perversă a disoluţiei.
Dar romanul are şi un (posibil) sens mai profund. El ar putea fi citit ca o dezvoltare a unei vechi definiţii a României: o insulă de latinitate într-o mare de slavi. Ceea ce era acţiune, dinamism, organizare raţională la romani se dizolvă inevitabil, în timp, în imobilismul, iraţionalitatea şi starea de reverie a diluviului de ruşi, ucraineni, sârbi şi bulgari.
• Unde am putea plasa, într-o bibliotecă a… sufletului, romanul “Un port la răsărit”? Dar pe autorul ei? Dumneavoastră îl consideraţi pe Radu Tudoran chiar mai talentat decât pe fratele său, Geo Bogza, alt critic literar afirma că “Un port…” e cel mai “frumos” roman românesc…
Pentru mine, “Un port la răsărit” este unul dintre puţinele romane româneşti care se citesc cu pasiune. Locul său este în colecţia “Biblioteca pentru toţi”, adică exact acolo unde a ajuns acum.
• Radu Tudoran are puterea de a-şi schiţa în tuşe “haut en couleurs” personajele. Nu ştiu dacă mi-aş mai putea imagina un Anton Lupan întruchipat de altcineva în afară de Ion Besoiu sau o Adnana “în pielea căreia” încape nu Julieta Szonyi, ci o altă actriţă. Iar acesta a fost, desigur, meritul regizorului Mircea Mureşan. Exerciţiu de imaginaţie: dacă s-ar ecraniza “Un port la răsărit”, pe cine aţi vedea interpretând rolul Nadia? Dar pe cel al tânărului inginer eşuat pe malurile Limanului? Iar lista personajelor poate continua…
Ecranizarea inteligentă a romanului ar constitui un film de zile mari, cu o carieră internaţională. În rolurile principale i-aş vedea pe Tom Cruise şi Nicole Kidman. Dar am şi o variantă mai... ieftină: doi actori români tineri, în curs de afirmare, despre care încă nu se ştie că sunt extraordinari, astfel încât – dacă un producător se grăbeşte – ar putea să-i angajeze pe bani puţini. Este vorba despre Lari Georgescu şi Irina Ivan, două viitoare vedete ale cinematografiei româneşti. ...Producătorii însă nu se vor grăbi, pentru că delăsarea visătoare a lumii slave i-a atins de multă vreme şi pe ei.
