Scurtă întâlnire

Sunt multe lucruri pe care un artist le adună în suflet de-a lungul unei cariere. De la muzică la vise. Cu atât mai mult atunci când drumul în muzică începe devreme. La examenul de la Conservator a ridicat sala în picioare. Mi-amintesc şi acum bucuria cu care mi-a dat vestea bună. Se năştea în fiinţa ei un nou sentiment. Iubea muzica, cu atât mai mult opera, nu avea cum să pornească în viaţă pe alt drum decât acesta. Se pregătise din răsputeri pentru el.

Soprana Roxana Briban a studiat încă de la 6 ani vioara, dar şi cântul, devenind în scurt timp solistă a Corului de Copii al Radio­difuziunii Române, cu care a susţinut peste 300 de concerte în ţară şi în străinătate. Rar îşi permitea pauze, respira puţin, apoi o lua de la capăt, dornică să fie cea mai bună. Entuziasmul ei avea un farmec aparte. În jurul ei au fost mereu oamenii care au iubit-o. Mă număr printre aceştia, chiar dacă viaţa ne-a îndreptat paşii spre locuri diferite. Indiferent cât de departe am fost însă una de alta, prietenia a rămas undeva, în colţul sufletelor noastre. I-am urmărit cu bucurie ascensiunea fulminantă. Roxana Briban umplea sufletele celor care o ascultau. Le răspundea tuturor la întrebări, le alina gândurile. O sămânţă muzicală a încolţit în inima ei, iar rodul bogat a cucerit scenele lumii. A rămas constantă, statornică, primitoare, iubitoare a unui public fără de care îi era imposibil să trăiască. Era născută pentru scenă.

Absolventă a clasei de canto a renumitei profesoare Maria Slătinaru-Nistor, a intrat repede în circuitul valorilor scenei lirice, debutând la Opera Naţională în Contesa din „Nunta lui Figaro”, remarcată fiind de Răzvan Cernat şi apoi de Ludovic Spiess. Maestrul Ludovic Spiess, într-unul dintre ultimele interviuri acordate înaintea dispariţiei sale, îmi mărturisea despre Roxana Briban că este elementul cel mai valoros al acelei perioade (n.r. – decembrie 2005). „Am dat o şansă tinerilor să se afirme, pentru că atunci când ei simt responsabilitatea pe umerii lor se mobilizează altfel. Trebuie să avem încredere în tineri. Pentru că această artă se dobândeşte în timp şi implică multe sacrificii. Dar şi satisfacţie. Ro­xana Briban este unul dintre aceste elemente valoroase.”

Indiferent de câte ori ar fi interpretat un rol era alta, strălucea. În faţa ei, fanii îngenuncheau, florile erau laitmotivul apariţiei pe scenă. Toate spectacolele se încheiau cu Roxana acoperită de flori. Elegantă, distinsă, dar misterioasă te lăsa fără grai. A străbătut un drum lung până la succes. Un drum anevoios într-o lume în care întotdeauna se pun beţe în roate. Când cânta, poarta sufletului său se deschidea şi îmbrăţişa lumea pentru ca muzica ei să se nască. Te înălţa, determinându-te să uiţi de tot ce e pământesc. Îmbrăca sentimentele în glasul său şi le oferea acestora libertatea mult râvnită.

La Brăila, în vara anului 2001, după trei etape epuizante în cadrul unuia dintre cele mai dificile concursuri din sud-estul Europei, a câştigat „Marele Premiu Darclée”, înmânat de Mariana Nicolesco, cu care a şi colaborat pentru o vreme. Roxana Briban a urcat pe multe scene importante ale lumii. A cântat sub bagheta unor dirijori de renume. Nedrept s-a oprit drumul unei artiste pentru care scena era totul. A avut poate cel mai greu an al vieţii sale, unul în care lupta cea mai dură a fost cu ea însăşi. Ultima apariţie pe scenă a avut loc la Varşovia (Polonia), la data de 1 decembrie 2009, cu ocazia Zilei Naţionale a României. La 20 noiembrie, soprana Roxana Briban a decis să-şi oprească paşii pe drumul vieţii. S-a unit cu universul, iar glasul ei alină astrele de acum. Şi-a dorit cu îndârjire să nu fie uitată. Amintiri, scurte întâlniri în care plângeam una pe umărul celeilalte, e adevărat acum mulţi ani, îmi răvăşesc sufletul. Pe fotografia de la ea, păstrată într-un album ani întregi, chiar acest lucru a rămas scris: „Te rog să nu mă uiţi!”. Cum aş putea? Cum ar putea fi uitată vreodată Roxana Briban?