Focurile vii de la Dealu Frumos

Legendele cu haiduci și comori se întind și „sub munte”, în zona subcarpatică de la poalele Bucegilor, unde localnicii povestesc despre „focurile vii” care apar, în anumite perioade ale anului, deasupra comorilor îngropate acolo. Sunt legende mai puțin cunoscute în această zonă, dar transmise, din tată-n fiu, în comunele din nordul județului Dâmbovița, unde actualul DN 71 era drumul care lega Târgoviște de Munții Bucegi. 

Legendele despre comori peste care ard focuri vii sunt răspândite în mare parte din țară. Antropologii culturali au făcut chiar și o clasificare a lor, însă multe zone au rămas mai puțin cercetate, iar legendele care circulă și astăzi, printre localnici sunt cel puțin la fel de spectaculoase ca și cele intens mediatizate. Sătenii de la Dealu Frumos, de exemplu, din comuna Pietroșița, povestesc despre comorile îngropate în grădinile lor, unde cel puțin un membru al familiei a văzut, măcar o dată, focurile vii. Fascinați de aceste povești din bătrâni, copiii stau, uneori, în preajma anumitor sărbători, să pândească focurile, în zonele în care familiile lor spun că le-au văzut. În această regiune se crede că focurile vii pot fi văzute de două ori pe an: în noaptea de Sfântul Gheorghe și în noaptea de Anul Nou. Unii membri ai familiilor care au aceste comori pe terenurile lor au ajuns chiar să se certe pe moșteniri, acolo unde înaintașii au povestit că au comori îngropate, pe proprietatea lor. Și turiștii care ajung aici au aflat aceste legende locale și se simt tentați să caute măcar o astfel de comoară, pe dealurile acoperite cu pomi fructiferi, departe de agitația cotidiană, unde totul pare din altă dimensiune. 

De câte feluri sunt comorile

O cercetare antropologică de la începutul secolului trecut a lui Gheorghe F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” (1912) – vine cu o clasificare a „focurilor vii”. Cele mai multe dintre legende amintesc de comorile ascunse de haiduci, precum Pintea sau Andrii Popa. Credința populară spune că toate comorile ascunse „se arată” la un moment dat, în special în preajma marilor sărbători, precum Paştele, Sfântu Gheorghe, Crăciunul sau Anul Nou. Pe locul comorii „joacă” o flacără mistică, descrisă în moduri diferite, de la un loc la altul. Cercetătorul Gheorghe Ciaușanu arată că nu toate comorile sunt la fel: unele sunt curate, iar altele necurate, iar flacăra este de altă culoare, în funcție de acest criteriu. „Cele curate sunt îngropate de oameni de teamă să nu vină şi să le răpească duşmanii sau hoţii. Ele ard după ce au cântat cocoşii de miezul nopţii şi, uneori, până la amiază. Cele necurate au fost îngropate de zgârciţi, ca nimeni, nici chiar rudele cele mai apropiate, să nu poată avea parte de ele. Când le îngroapă, ele sunt închinate diavolului şi încredinţate pazei lui. Para care iese din comorile curate este albăstruie. În schimb, flacăra care iese din cele necurate este albicioasă ori gălbuie”, scrie autorul studiului. Și cercetătorul Alexandru Ciura a menționat, într-o culegere de obiceiuri din zona Ardealului, publicată în anul 1911, că „flacăra roşcată înseamnă argint, cea galbenă anunţă aurul, iar cea albăstruie este pentru aramă”. Toate variantele acestor legende culese de etnografi, etnologi și antropologi menționează o flacără care „joacă pe comori”, nu arde propriu-zis, nu degajă căldură, pentru că nu se povestește niciodată despre urme de combustie sau de zăpadă topită.

Posibila explicație științifică a „focurilor vii”

Astfel de „focuri vii” apar în numeroase monografii. În unele părţi ale Moldovei, noaptea magică a comorilor curate este considerată cea de Sfântul Gheorghe, iar „comorile rele” se arată în preajma Sfântului Andrei. În partea de nord-est a satului Zărneşti, din judeţul Galaţi, pe dealul Piscul Mănăstirii, unde până acum două secole ar fi existat o bogată mănăstire grecească, înghițită de o alunecare de teren, într-o noapte. Oamenii mai caută și astăzi comorile îngropate de călugări. Există și dovezi științifice ale „focurilor vii” care seamănă izbitor, ca descriere, cu cele din legende. Sunt fenomene deja explicabile, precum cele din comuna Lopătari, din Subcarpații Buzăului. Se pot vedea flăcări care izbucnesc din pământ, înălțându-se în bătaia vântului, uneori cu o înălțime mai mare, alteori de dimensiuni foarte mici, în funcție de presiunea gazelor din interiorul solului și de starea vremii. Aria pe care are loc fenomenul are suprafața de circa 25 mp. În alt loc, în satul Andreiașu de Jos, din județul Vrancea, zona a fost declarată rezervație naturală, încă din anul 1967, pe o suprafață de 37,8 ha, unde se află cel mai extins câmp de „focuri vii” din România, cu un debit de metan de 50 de tone pe an. Perimetrul care prezintă emanații de gaze are o suprafață de aproximativ 400 mp. Hidrocarburile ajunse la suprafață ard singure sau pot fi aprinse. Flăcările sunt colorate, prezentând diverse nuanțe de albastru, roșu sau galben. Ținând cont se similitudinile descrierilor, se poate crede că în zonele cu legende despre „focurile vii” care ne arată comorile îngropate, au fost, de fapt, aceleași fenomene, care au la bază gazele de la suprafața solului.

Turiștii care au făcut o pasiune din căutarea lucrurilor ascunse și a comorilor îngropate de haiduci sunt atrași de dealurile de la poalele Bucegilor.