x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Timp liber Culinar Q 7 şi Elodia – două mărci... culinare de succes, la Cota 2000

Q 7 şi Elodia – două mărci... culinare de succes, la Cota 2000

de Simona Lazar    |    Tudor Cires    |    19 Iul 2011   •   15:22
Q 7 şi Elodia – două mărci... culinare de succes, la Cota 2000

Chiar daca vara a trecut de mult de cumpana solstitiului – acus, acus vine ziua Muntelui si Schimbarea la Fata - programul telecabinei care-i urca pe turistii din Sinaia la Cota 2000 nu s-a schimbat o iota. Timpul pe care il poti parcurge pe munte e limitat intre saltul din cabina si prima gura de aer curat si strigatul de sfarsit de amiaza al "telecabinierului': "Ultima! Ultima!...' Adica e ultima cursa care te poate cobora cei peste o mie de metri altitudine, cat separa Cota de statiunea montana. Dar chiar daca timpul petrecut pe munte e atat de scurt, la un moment dat fiecaruia i se face foame. O foame atavica, de-ar manca-o, cu totul, chiar si pe... Elodia. Ori de-ar manca, precum Stramba-Lemne si Sfarma-Piatra, o masina intreaga, si inca una de lux, un Q 7, de exemplu.

De fapt, ca sa fim drepti, turistii gusta din Elodia si Q 7, dar nu e nici o oroare la mijloc. Sunt doar niste carnati cu carne de vanat, vita si porc si-un ghiudem din carne de oaie si porc. Din bunatatile astea s-au infruptat insa oaspeti de seama, de la vedete de televiziune la politicieni, de la artisti de toate felurile pana la diplomati romani sau straini. Asta ca sa nu mai vorbim de sutele de turisti care ajung zilnic, in sezon, sa manance la "Ceaunu' Crapat', la Cota 2000.

Alegerea denumirilor bucatelor poate ca a fost intamplatoare. Sorin Aldescu, creatorul retetelor, ne povestea cu umor ca pe vremea cand criminalistii bateau cararile Bucegilor, in cautarea celebrei avocate disparute, in cuhnia de la Cota 2000 tocmai fierbea o oaie, cu totul, din carnea ei urmand sa fie pregatit un ghiudem pe cinste. "Ca sa legi carnea, iti trebuie o zeama buna de oase de oaie, iar eu le fierbeam bine in ceaun. Unul dintre cei care participau la investigatie a trecut pe acolo si, tras de nas de mirosul de carne fiarta, a bagat polonicul in oala. Ce-ai aici? - m-a intrebat el, ridicand cateva ciolane de ovina. Ia, o fierb pe Elodia! - i-am spus in gluma. Si atunci m-am hotarat ca ghiudemul facut dupa reteta aceea sa-l numim chiar asa.'.

Deocamdata, la "Ceaunu' Crapat', doar doua preparate au o poveste. Celelalte, gustoase cum altele nu-s, inca n-au nume. Nici carnatii, salamurile si pastramurile (ah! geniala e limba de vaca fiarta, tavalita prin piper si data nitel la fum!). Nici branzeturile, conservele din ciuperci si fructe de padure. Nici lichiorurile, aduse la masa in sticle mesterite de-un artist glajar (abia scoase din congelator, de pare ca licoarea e vie si cu ardoarea ei topeste gheata, lasand sa se vada contururi rosietice de femeie). Toate acestea n-au un nume, altul decat cel comun. Insa lui Sorin Aldescu, zis si Sorry Talent, ii surade ideea unui botez colectiv, candva, in creierul muntilor. Un botez de bucate, fireste, pe care sa-l incepi cu lichior de menta salbatica si jneapan, sa-l treci prin cuhnie (si prin camara cu muraturi) si sa-l inchei c-un vin adus dintr-una dintre podgoriile Dealului Mare (ca, deh, de-ar creste strugurii in varf de munte, si vinul si l-ar face tot el).

Rasaritul, ca o raza laser

Cu Sorin Aldescu am stat o bruma de timp de-am vorbit... Urcasem impreuna, cu ATV-ul, caci ora la care putusem sa ne desprindem de Bucuresti fusese prea tarzie ca sa mai prindem telecabina. Si-n mijlocul noptii, dintr-o data, am avut o revelatie, la Cota 2000 traiam precum Hyperion, avand deasupra un "cer de stele' si-'un cer de stele' dedesubt. La picioarele muntelui, o alta Cale Lactee stralucea. Era, de fapt, intreaga Vale a Prahovei si luminile ei, serpuind. "Aveti cerul la picioare!', i-am spus. "Cata frumusete! Cat infinit!'. "Daca vreti sa vedeti ceva', ne-a raspuns, "atunci trebuie sa va treziti inainte de a da zorii. Vedeti punctul acela? Si ne arata o culme abia desenata in noapte, spre rasarit. Numai ce apar doua raze si se-ntind iute, pana-n varful acela se duc' - si ne-arata o alta culme, desenata pe partesa dimpotriva a cerului. O raza iute, care se duce si se-ntoarce pe cer, ca un laser la discoteca. Si dupa aceea apusul ramane intunecat, iar spre rasarit incep a se desface trandafirii...' Ne-am culcat tarziu, in camaruta odihnitoare, cu pereti de lemn. Dar ne-am trezit la timp sa prindem "raza laser' a rasaritului. Si apoi, ametiti de emotie, am adormit la loc.

Navetisti cu telecabina

Ne-am trezit pe cand telecabina urca, aducandu-i "la munca' pe cei care desfasoara activitati felurite la Cota 2000. Printre ei, Maricica Aldescu, sotia gazdei noastre si ajutorul de nepretuit. In mijlocul noptii, Sorin Aldescu ne marturisise, soptit: "Eu am vazut lumea, dar de-un lucru imi pare rau, ca pe sotia mea nu am dus-o nicaieri niciodata. Nu am avut vacante. O data, ori de doua ori, am dus-o la noi, la mare... Si ce mult i-a placut!'

Cu un ras tonic si gesturi energice, cunoscand o mie de secrete ale muntelui si ale bucatelor lui, Maricica Aldescu ne-a cucerit si pe noi. "Noi suntem o specie ciudata de navetisti. Facem naveta pe munte, cu telecabina. Un prieten de-al nostru, jurnalist, ne-a spus: Mai, eu trebuie sa scriu o data despre voi, navetistii cu telecabina. Sunt numai vreo cativa ca voi, in toata tara. Si nici in lume n-or fi prea multi'. Urca dimineata pe munte odata cu primii turisti, intalneste sute pe zi, zeci de mii intr-un an. Si-i imparte pe montaniarzi in doua categorii, cei adevarati si cei calpi (falsi). "Oameni care iubesc muntele si stiu ce inseamna acesta, il vor pretui si-i vor arata prietenie. Dar e si lume care vine din curiozitate, iar intre ei se afls si cei care fac mult rsu muntelui. Nu vorbesc numai despre cei care aruncs gunoaie sau care dau cu cutitul in masa de restaurant... Unii spun: dacs am venit pana aici, ni se cuvine. Sunt cei care ne privesc ca pe niste slugi. Am platit, mi se cuvine!, spun ei. De exemplu, rododendronul e smuls de catre multi turisti cu radacina cu tot. E o planta protejata de lege, dar nu le pasa. Oamenii nu se documenteaza, nu citesc. Sunt multe afise care spun: Nu rupeti! Nu plecati in slapi pana la Babele!Nu consumati alcool! Multi vin din curiozitate. Habar n-au unde vin. Unii cred ca aici sunt Babele. Sunt Babele pe-aicea? - ma intreaba... Nu, le raspund. Babele sunt la cimitir. Dar Babele sunt mai departe, mai ai de mers pana la ele... Si-atunci incep: Pai de ce nu sunt Babele aici? Pai, stiu eu de ce?' Din fericire, mai spune Maricica Aldescu, cei mai multi, chiar daca nu sunt prieteni vechi ai muntelui, sunt oameni decenti, care indragesc natura, o respecta.

Pe Bucegi, optiunile nu sunt prea multe si nici nu sunt multi dispusi sa lucreze la o asa de mare altitudine (in Alpi, la Chamonix, la restaurantul telecabinei programul de lucru normat este de maxim patru ore, altfel lipsa de oxigen priveaza creierul. Pe Bucegi n-ar fi probleme de felul acesta, dar programul telecabinei este cel care fixeaza "timpul normat de lucru' la Ceaunu' Crapat. Dupa ultimul calator coborat, oamenii muntelui raman sa-si faca treaba mai departe. Ce-i tine pe ei acolo? "Muntele ne-a adus doar munca multa, sacrificii mari. De 30 de ani eu cu sotul am fost doar de doua ori in concediu. Cand ai afacerea ta, unul din doi trebuie sa fie permanent aici. E foartegreu sa formezi oamenii, sa ai un om al tau care sa te reprezinte perfect'. Dar au talent sa formeze "echipe'. Poate ca si exemplul personal are forta lui...

Nu-i spun Maricicai Aldescu de marturisirea sotului ei, in plina noapte. Dar o intrebare rasare: Totusi, unde pleaca in vacanta oamenii care au grija de vacantele noastre? "O data pe an, plec acasa, la Faraoani, in Bacau, pe 13 iunie, cand se sarbatoreste Sf. Anton, hramul bisericii din comuna. Eu m-as simti bine si la mare, daca m-as duce sa ma odihnesc. Imi place sa stau la soare, poate si pentru ca aici, avem doar zece zile pe an cand simtim soarele de vara. Nici nu stiu daca vara se cheama anotimpul acesta, la noi'.

Saltele cu fan din Valea Dorului

Spre pranzul-cel-mic, adica pe la vreo zece, s-a intors pe munte si Sorin Aldescu. Vorbim de data asta despre bucataria drumetului pe munte. "E altceva decat cea din oras, pentru ca trebuie sa fie mai consistenta'. Ne recomanda excelentul drob de ciuperci de padure. Degustam lichioruri de fructe de padure – bune si de-aperitiv, si de digestiv. Cel de fragi e diafan si inocent, cel de cirese amare e aspru, dar nu lipsit de dulceata. Isi face singur "alcoolurile', ca un alchimist din vechime. "Am sa ameste menta salbatica, pelin si jneapan, sa fac un lichior asemeni absintului (Zana Verde – n.n.), dar nu atat de tare ca acela...'

Dupa ce ne-am deschis apetitul, trecem la bucate. "asta-i casul ala dulce, care-i bine sa-l mananci in ziua aia, cand l-ai facut'. Infige cutitul in el si, deodata, sare la alt subiect: "Nu v-am spus ce vreau sa mai fac. Acolo unde e malul ala vreau sa fac niste camere podite, din lemn, fara paturi, doar cu saltele din fan cosit in Valea Dorului. Si dedesubt sa fac un grajd cu un magar alb si vara ii pun papion si fac poze cu el. Si in peretele ala vreau sa fac doua cuptoare: intr-unul sa-mi intre mielul cu totul la test si sa mai fac unul pentru strudele cu mere sau cu branza. Si sa treaca lumea printre ele si printre oalele cu sarmale, si printre ceaunele cu tocana de miel...'

Stam la povesti, gustand rand pe rand din bucate – borsul de miel, coastele de berbecut crocante ("se mananca neaparat cu mana', ne-ndeamna), clatitele cu dulceturi de munte... Sorbim vinul (singurul intrus "colinar' printre muntenii tantosi din camara) si privim sirurile de turisti care urca si coboara pe cararile serpuite. Iesim din poveste tarziu, cand printre mese si pe terase trece un tanar strigand: "Ultima! Ultima...'

Coboram.

×