Viata ca un roman - La taifas cu scriitoarea Nora Iuga

Vrea sa moara brusc, in picioare. Sa se faca poc si sa plesneasca de prea mult. Ea, Nora Iuga, "fetita cu o mie de riduri". A scris, scrie, a iubit, iubeste. La 75 de ani, Dumnezeu i-a dat ce n-ar fi indraznit vreodata sa spere. Punct si de la capat!

Vreo 15 oameni si zece sacose traverseaza strada, ce repede, ca picioarele unei goange, soarele bate, nu cine stie ce, loc sub el e destul, adevar mai graieste proverbul, Nora Iuga se apropie. E agera precum joaca ochilor cazuti pe literele astea. Se fastaceste, zambeste ca o fetita, are riduri, eu nu scriu o mie! "Sa cautam un loc mai retras, fara mult zgomot, ca sa povestim in voie", imi propune scriitoarea. Local ochit, local tintit, muzica de cufundat clientii mai abitir in scaune, Nora Iuga intra pe fagasul amintirilor, incepe sa vorbeasca, cuvintele, ca o bomboana, ii aluneca pe limba, pe ruj, pe pahare, pe mine. "Daca scormonesc in biografia mea, gasesc foarte multe natii. In mine se ingemaneaza unguri, bulgari, germani, sarbi, romani", se porneste ea.

COPILARIA. Casa mustea de arta. Capul si sufletul sau, asijderea. Cu un tata muzician si o mama balerina, Nora Iuga a crescut fara discutii politice care baz, baz, care bazaie urechile, niciodata printre ziare. Ba, mai mult. Pe vremea cand avea 5 ani, "colac peste pupaza", tatal sau a tinut un turneu in mai toate orasele Germaniei, experienta care i-a hranit din belsug imaginatia si visele de copil. "Parintii, ca orice turisti, ma carau pe la diverse catedrale gotice, austere, intunecoase, reci, unde erau expuse tot felul de elemente de tortura medievala. Mi se intipareau in minte si aveam vise cumplite cu demoni. Noapte de noapte, cosmaruri peste cosmaruri." Insa toate aceste parti tenebroase ale inconstientului, ce i se aratau consecvent precum un tic nervos, s-au rasturnat in favoarea scriiturii sale, deloc - "slava Domnului!" - asupra personalitatii. "Ingerul meu pazitor este creierul meu extrem de echilibrat, de fiecare data cand eram la capatul prapastiei, ma tragea de la prabusire, ma salva." Schiteaza un suras, isi aprinde o tigara, o fumeaza incet si rar, reincepe sa converseze.

PRIMA OARA. Apoi n-a mai cutreierat. A ramas la bunici. In casa se vorbea despre Regina Maria, Ferdinand, Carol, pe peretele deasupra patului trona un tablou cu Regele Mihai, ultima privire inainte de culcare era spre el, iar imagina lui, ca o minge, gonea din gand in gand spre poarta reveriilor. Atunci s-a indragostit pentru prima oara. Trebuie sa fi avut 9 ani. "Oare ce-o mai face, cred ca are si acum aceeasi distinctie", chicoteste Nora ca un copil. Ma priveste drept in ochi, in jur o masa goala, doua pline, un miros de cartofi prajiti colinda incaperea. Geamul se deschide, ea tremura un pic, se asaza mai bine in scaun, isi continua povestirea. "Eram logodita cu un student la Politehnica si, din cauza unui viscol ingrozitor, ne-am dat intalnire la un prieten de-al lui, Marius. Eu imi asteptam logodnicul, dar n-a mai venit, viscolul s-a pornit si am hotarat sa raman peste noapte cu el. Ne-am asezat in paturi diferite, ne tot foiam, somnul nu venea si m-am trezit cu Marius langa mine. In momentul acela, ca la un semnal, am inceput amandoi sa vorbim in limba germana. Am facut dragoste toata noaptea in limba germana. Iti jur, momentul iesea din realitate, atunci n-am fost noi, a fost ceva extraordinar si daca o femeie de 75 de ani iti spune asta inseamna ca e ceva", rememoreaza autoarea cartii "Fetita cu o mie de riduri". Respira. Isi umbla prin par in loc de noi confesiuni, trei secunde de tacere, subiectul piere de la sine.

COTITURA. Gunter Grass si James Joyce i-au deschis apetitul pentru poza

A TRAI PENTRU A SCRIE. La 38 de ani si-a luat inima in dinti, pana atunci scrisese, dar doar pentru ea, si-a zis "acum poti sa publici" si a debutat cu cartea "Vina nu este a mea". Al doilea volum a fost primit prost, critici dure, "obtuze", le-a simtit ca pe un carcel, culmea, despre o carte in care ea spusese tot ce a simtit ca ar fi putut spune. A durut-o "groaznic". Apoi a urmat "asa-zisa revolutie culturala", cand printre cartile vizate a fi eliminate se afla si un volum de-al ei, "Captivitatea cercului". Verdictul primit: "erotism morbid". "Opt ani am avut interdictie de publicare. Eram angajata la Scanteia, lucram la Editura Stiintifica si Enciclopedica. In primii doi ani am fost mandra, apoi nu. Ma intalneam cu colegii la Uniunea Scriitorilor si, cand ma pileam cu ei, incepeam sa scriu pe servetele. Dar nu le aruncam. Le doseam acasa intr-un dosar si... am avut noroc. Au aparut in ’80, in volumul «Opinii despre durere», si a fost cea mai buna carte a mea de poezie. Cred ca durerea e creatoare, ne potenteaza creatia", conchide ea pe un ton ferm, deloc arogant.

INTALNIREA CU PROZA. Absolventa a Facultatii de Germanistica in ’86, i s-a propus sa traduca "Toba de tinichea", opera de capatai a lui Gunter Grass. Initial, ideea n-a incantat-o nici cat negru sub unghie, nu-i placea autorul, iar cartea era mare, o corvoada. Taras-grapis, a inceput s-o piguleasca. I-a strapuns intimitatile, i-a descoperit hachitele si, "Dumnezeule!", s-a trezit afundata in lectura ca o nebuna. "Era ceva uluitor! Lui Gunter Grass si James Joyce le datorez enorm. Prin ei am ajuns sa scriu proza. Am supt cat am putut", se aude vocea Norei rasunand ca o turla de biserica. Insa doar daca se intampla ceva in ea poate sa scrie. Un dezechilibru emotional. In acele momente, isi ia carnetelul peste tot, in bucatarie, in fata televizorului, in localuri, ii place cum nu se poate sa scrie "printre oameni". O inspira. Afara bate un vant primavaratic, Nora isi arunca o privire spre geam, expresia fetei i se schimba, devine calma, putin lenesa, traiectoria discutiei este alta.

NINO. S-au intalnit la un cenaclu literar pe Mosilor, parca vede, el era cotat drept cel mai bun poet de acolo, ea, o novice. S-au vazut, s-au indragostit. "Nino al meu, pe el, de fapt, il chema George, dar mie asa imi placea sa-l strig, era un mutulica, o fire introvertita si profunda, nu exuberanta ca a mea", isi aminteste zambind Nora. Au trait impreuna 33 de ani o casatorie "extraordinara", ea l-a convins sa-si publice poeziile, el a crescut-o, i-a maturizat viziunea lirica. "S-a dus." Dar Dumnezeu o iubeste "mult", la 75 de ani i-a dat ce nu ar fi indraznit vreodata sa-i ceara. Sta sa plece, gesturi de despartire, "nota!", cu o mana isi cauta rucsacul, pe cealalta nu i-o observ, privirea-i multumita, ca a femeii atunci cand se vede frumoasa in oglinda, pacat ca nu se vede, e frumoasa, se ridica, vorbeste mai mult pentru ea: "Sunt indragostita. Si asa o sa mor!".