Românism și naționalism la Eminescu

Perioada în care a scris poetul era una de permanente schimbări, de formare şi modernizare a tânărului stat afirmat la gurile Dunării, a Războiului de Independenţă şi proclamării regalităţii, a unei democraţii încă nestabilizată, a luptei fără scrupule dintre partide, a corupţiei generalizate, a adoptării unor forme legislative şi de organizare apusene fără adaptare la specificul naţional, în refuzul unei integrări organice. O perioadă cu totul neaşezată, nu departe, din nefericire, prin frapantele similitudini, de aceea în care ne aflăm.

Așa își începe scriitorul Cassian Maria Spiridon capitolul dedicat lui Eminescu în calitate de jurnalist în slujba ţării. Patosul poetului i-a deranjat pe mulți. Una din acuzele cele mai răspândite la adresa sa este vehicularea şi afirmarea unor atitudini naţionaliste în opera sa, cu osebire în cea politică; a unui naţionalism dus la extrem. E posibil ca aceste acuze să fie întemeiate, dar obligaţia noastră este de a urmări, în articolele sale, prezenţa argumentelor care pot sau nu a le îndreptăţi. Înainte de a afla acele citate ce pot sau nu motiva atributele menţionate, vom apela la dicţionar pentru o cât mai precisă definire a termenilor. Naţionalism - Doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor şi aspiraţiilor naţionale. Naţiune - Comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită ca stat, apărută pe baza unităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică, care se manifestă în particularităţile specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa originii şi a sorţii comune. Patrie - Mediu politic, social şi cultural în care se desfăşoară viaţa şi lupta fiecărui popor; teritoriu locuit de un popor. Patriotism - Sentiment de dragoste şi devotament faţă de patrie şi de popor, statornicit în decursul istoriei. Popor - Formă istorică de comunitate umană, superioară tribului şi anterioară naţiunii, ai cărei membri locuiesc pe acelaşi teritoriu, vorbesc aceeaşi limbă şi au aceeaşi tradiţie culturală. Românism - Sentiment naţional al românilor; spirit românesc. 

Credem că putem porni excursul nostru cu un citat, mai larg, dintr-un articol publicat serial în „Curierul de Iaşi” (nr. 17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876) (Se vorbeşte că în Consiliul...): „Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai iveşte câte un neamţ singular, care caută să ne aducă de peste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieşte el. Nici mai este astăzi chestiunea originii noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă chestiune nu este de nici o importanţă. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum. Nimeni n-are să ne-nveţe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem - români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede că frica de ruşi ne-ar ademeni să ne facem nemţi sau viceversa, sau, cum cred ungurii, că de frica acestor doi ne-am putea găsi flataţi să ne contopim cu naţia maghiară, toate acestea sunt iluzii de şcoală; limba şi naţionalitatea românească vor pieri deodată cu românul material, cu stingerea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin deznaţionalizare şi renegare. A persecuta naţionalitatea noastră nu înseamnă însă a o stinge, ci numai a ne vexa şi a ne învenina împotriva persecutorilor. Ş-apoi, ni se pare că nici un neam de pe faţa pămîntului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimeni nu este mai tolerant decât dânsul. Singure ţările româneşti sunt acelea în care, din vremuri străvechi, fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au vroit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hughenoţii în Franţa, maurii în Spania, polonii faţă cu rutenii, ungurii cu românii - toţi au încercat a câştiga pentru cercul lor de idei populaţiile conlocuitoare şi aceasta prin presiune, cu de-a sila; românii privesc cu stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, şi nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia şi trăiesc nesupăraţi în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanţii, evreii, toţi sunt faţă şi pot spune dacă guvernele româneşti au oprit vreo biserică sau vreo şcoală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una. Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoşeşti, pe care nimeni nu le stăpâneşte jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba şi biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor”. Aici sunt clare câteva constante ale gândirii eminesciene, pe care le vom întâlni, într-o formă sau alta, în întreaga sa operă politică. Una este afirmarea românismului, ca un dat imuabil, ce nu poate pieri decât odată cu românul material; idee greu de învinuit a fi extremistă sau vexatorie, mai ales că, în continuare, este temeinic argumentată toleranţa nesfârşită şi dintotdeauna manifestă a românului. 

„Rasa română e cea istorică în aceste ţări”

O adevărată profesiune de credinţă naţională, ca unul ce-şi cunoaşte bine poporul, face poetul în Materiale etnologice privind în parte şi pe D. Nicu Xenopolus, criticul literar de la „Pseudo-Românul”: „Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în cruciş şi-n curmeziş, pân-în Tisa şi-n Dunăre, şi am observat că modul de-a fi, caracterul poporului este cu totul altul decât acela al populaţiilor din oraşe din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii ş.a.m.d.. Am văzut că românul nu seamănă nicăieri nici a C.A. Rosetti, nici a Giani, nici a Carada, nici a Xenopulos, că acest popor e întâi fizic, cu mult superior celor numiţi mai sus, intelectual asemenea, căci are o inteligenţă caldă şi deschisă adevărului, iar în privinţa onestităţii cugetării şi înclinărilor e incomparabil superior acestor oameni. Am observat şi mai mult: că clasa veche superioară, rea-bună cum o fi fost, seamănă, în toate cu mult mai mult poporului; că are mai multă francheţă de caracter şi incomparabil mai multă onestitate, că sunt în ea rămăşiţe de vrednicie dintr-o vreme anterioară epocii fanarioţilor. Se putea oare să nu conchid că pătura superpusă de roşii nu e nici română de origine, asimilabilă măcar?” („Timpul”, 8 aprilie 1882). Şi, în continuare, îşi va motiva hotărîrea de a fi de partea poporului istoric: „Din citirea izvoarelor istorice m-am convins că în decursul evului mediu, care pentru noi a încetat cu venirea fanarioţilor, n-am avut clasă de mijloc decât ca slabe începuturi şi că această clasă - excepţie făcînd de olteni şi ardeleni - e cea mai mare parte de origine străină. De aici abia am putut să-mi explic revoluţia socială petrecută în zilele lui Cuza Vodă, al cărei apogeu e sub domnia lui Carol Îngăduitorul. Este în realitate nimic mai mult, nimic mai puţin decât proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric, compus încă până azi din ţărani mici şi mari. Odată ajuns la această convingere, totul era hotărât pentru mine; era o datorie de a fi şi de-a rămânea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, şi în contra păturii superpuse de venetici. M-am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradiţiilor, acel abis creat între trecutul de ieri şi prezentul de azi nu e un rezultat organic şi necesar al istoriei române, ci ceva factic şi artificial”. Este de natura evidenţei că, la ora când Eminescu îşi scria articolele, pătura superpusă, cum o numea poetul, era formată, în proporţie covârşitoare, din alogeni. E drept, nu era obligatoriu ca aceştia să fi fost cu totul sau totdeauna în contra intereselor naţionale ce se cereau la acel moment apărate şi susţinute, dar argumentele şi probele prezentate de redactorul de la „Timpul” sunt temeinice şi rareori de o natură îndoielnică. În contra dominaţiei păturii superpuse, Eminescu se arată încrezător în şansele istorice ale românilor, afirmând („Pseudo-Românul” ne cere...): „Când cineva îşi dă osteneala a răsfoi istoria acestui pămînt, acela e de mai înainte sigur cine va stărui pe el şi care sunt elementele efemere. La 300 goţii, la 375 hunii, la 500 gepizii, la 567 longobarzii şi avarii, la 700 francii şi moravii, la 800 ungurii, la 900 pecenegii, la 1000 cumanii, apoi tătarii şi slavii! Ei, ce s-au ales de toţi? Ceea ce se va alege de d. C.A. Rosetti, de Giani şi de Carada. Nimic. Rasa română e cea istorică în aceste ţări, e cea care îşi impune caracterul, limba şi datina, şi să nu creadă că acest caracter energic şi drept, această minte de-o înnăscută claritate şi iubire de adevăr, vor putea fi pe mult timp întunecate de tertipurile, apucăturile sofistice şi mizeria de caracter a stârpiturilor bizantine ce ne guvernează azi. Domnia acestor oameni e o domnie a străinilor care şi-au romanizat numai pielea - dovadă bancherul C.A. Rosetti - dar nu e în natura lucrurilor ca aceste elemente debile, intelectual sterpe şi fizic degenerate, să rămâie în perpetuitate deasupra unui popor tânăr şi îndărătnic, al cărui spirit de dreptate a fost atât de viu, încât de la 1300 şi până în secolul al XIX-lea n-a avut nevoie nici de cod pentru a se judeca, nici de recrutaţie pentru a se bate, nici de şcoală pentru a fi mai cu minte decât toţi vecinii lui” („Timpul”, 16 mai 1882).

Ne-am mai oprit asupra a unui citat din cartea ”Eminescu. Ziarist politic” care ni s-a părut de importanță, tot aplicabil în contextul actual. Poate or înțelege și guvernanții noștri: „Principii greşite, de ex., pe mâna unor oameni oneşti sunt mai folositoare decât principii foarte bune în mâinile unor panglicari. Căci adevărul într-un stat nu stă pe atâta în idei, pre cât în caracter şi sâmburul moral, seriozitatea de caracter şi de aspiraţie formează adevărata greutate a unui grup de oameni politici, nu bruma de idei culese de prin cărţi. C-un om care doreşte binele statului şi numai pe acesta poţi discuta, c-un om însă pentru care binele statului e numai un pretext, iar binele lui propriu ţinta adevărată, nu discuţie, căci cu apetitul nu se discută decât punându-I înainte perspectiva de-a-l îndestula şi mai bine” (Totdeauna înaintea unui vot, „Timpul”, 13 ianuarie 1880).

Concluzionând, marile valori ale trecutului naţional, credinţa în neam şi Dumnezeu, dreptul românilor de a se afla laolaltă, lupta împotriva corupţiei (la fel, se vede, de întinsă atunci ca şi acum) într-o ţară vlăguită de un război pentru independenţă în care, drept mulţumire că ne-au fost aliaţi, le-a fost cedată ruşilor Basarabia; fapte de incredibilă actualitate, le poate afla oricine răsfoieşte, chiar şi în fugă, articolele care, adunate, constituie corpusul gândirii sale politice şi filosofice.

Nu ratați începând de astăzi cartea ”Eminescu. Ziarist politic”, de Cassian Maria Spiridon, la prețul de 24,9 lei. Iar săptămâna viitoare urmează un alt volum de maxim interes: „Eminescu. Boala și moartea”, de Nicolae Georgescu.

Cum s-a născut cartea

Imediat după 1989, Cassian Maria Spiridon a publicat o mulțime de fragmente din operele politice ale lui Eminescu în noua ediție e ziarului Timpul. Similitudinile dintre epoca lui Eminescu și cea care lua naștere după căderea comunismului erau prea evidente. „Tot studiind și publicând articolele lui Eminescu m-am hotărât să fac o ediție oraganizată pe tematici. A fost prima organizare a operei politice a acestuia - n-a mai făcut nimeni acest lucru. Am simțit că a fost datoria mea morală. Am adunat articolele și l-am grupat - despre politica Parlamentului, despre lumea țăranilor, despre religie, despre românii din Dobrogea și așa mai departe. Culmea, opiniile lui Eminescu dăinuie peste zeci de ani. De exemplu, evenimentul denumit Noaptea ca hoții a avut un corespondent în vremea lui Eminescu: atunci opoziția a plecat, guvernanții au rămas și au votat după 11 noaptea”, spune autorul cărții, ieșeanul Cassian Maria Spiridon.

Politicienii profită de Eminescu, dar nu se sinchisesc să-l citească

„15 ianuarie ar fi trebuit să rămână Ziua Eminescu. A fost transformată în Ziua Culturii Naționale, dar problema e că nimeni nu se mai ocupă de Eminescu. Am mai observat că lumea vorbește de Eminescu fără să-l citească. Se folosesc anumite stereotipuri și atât. De-a lungul vremii, politicienii au încercat să să folosească de numele lui, să-l tragă de partea lor, după nevoia lor. Așa a ajuns Eminescu și protocomunist, și protolegionar. O prostie - a fost un om mare în epoca în care s-a născut România modernă, când s-a căpătat independența și când a venit regalitatea. Dacă întrebi acum un politician de Eminescu, va ști să-ți spună de „Pe lângă plopii fără soț” sau de „Luceafărul”. Dar nu l-a citit niciunul. De aceea fac un îndemn la citirea lui Eminescu! Nici nu vă puteți imagina câte puteți afla și învăța de la Marele Poet”- Cassian Maria Spiridon.