Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Politicianul care a militat în Parlament pentru acordarea unei pensii viagere bolnavului Mihai Eminescu a fost în două rânduri președinte al Academiei Române, mare mason (Loja Steaua României), profesor de drept la Iași și la București, poet, jurnalist și povestitor cu har al amintirilor țesute în jurul celei mai puternice societăți literare de la noi. Personaj discret (și foarte influent) al trecutului României (Mici și Mari), Iacob „Jacques” Negruzzi ar merita, fără îndoială, mai multă atenție.
Al doilea fiu al lui Costache Negruzzi, faimosul autor al piesei „Alexandru Lăpușneanu” (prima nuvelă istorică a literaturii române), Iacob, alintat „Jacques” în cercurile intime, abia împlinise unsprezece ani când a fost trimis, împreună cu fratele său Leon, în Germania, la studii. În patria lui Goethe a urmat liceul, facultatea de Drept și și-a luat doctoratul. Revenit acasă, Iacob va preda cursuri de Drept comercial la Universitatea din Iași până în 1884, când, profitând de eliberarea catedrei de la Universitatea din București, va deveni profesor în capitală, unde va fi activ până în 1897, când va ieși la pensie. Activitatea culturală a lui „Jacques” Negruzzi nu s-a limitat însă doar la noțiunile exacte ale legilor, dovadă succinta fișă biografică întocmită de criticul literar Paul Cernat: „«Amintirile din Junimea», «Dicționarul Junimii» ș.a. rămân piese de bibliografie obligatorie. Plăcute sunt și secvențele «Din copilărie. Aduceri aminte și impresiuni», ca și memorialele de călătorie de la munte și mare sau satirele și epistolele în versuri. Prozele caracterologice din «Copii după natură» - simpatice și lizibile, dar mult sub modelul «scrisorilor» ilustrului său tată Costache; alte proze scurte - pasabile, dar mediocre, ca și piesele de teatru - comedii lejere; a tradus și din teatrul lui Schiller. Romanul sentimental «Mihai Vereanu», cu unele finețuri ironice, e mediocru, dar pentru vremea aceea (1873) onorabil”. Prima concluzie? „Spirit clasic discret, corect fără strălucire și oficial cu decență, străin de orice vedetism, omul a fost perfectul junimist din umbră. Jurnalul intim, scris la 20 de ani ca student în Drept la Berlin, rămâne, de departe, cea mai proaspătă scriere a sa, singura prin care e, în cel mai înalt grad, contemporanul nostru”. Aceasta ar fi, la capătul unei priviri fugitive, una dintre fețele lui Iacob Negruzzi. Cea oficială, pentru că fondatorul „Junimii” și secretarul nemuritor al „Convorbirilor literare” în anii lor de maximă glorie a avut cu siguranță mult mai multe fețe, văzute și nevăzute. Să le citim pe toate!
Capii „Junimii”, capii țării
„Am izbutit, în fine, să adun în jurul meu, într-o unitate, cele mai viabile elemente din Iaşi: Rosetti, Carp, Pogor, acum şi Negruzzi. Alcătuim o societate bazată pe principii de încetățenit”, nota, în 1863 - anul înființării „Junimii” -, Titu Maiorescu într-o scrisoare către propria soră, Emilia. Gruparea, dospită prin participarea unor tineri erudiți întorși în țară de la studii (în special din Germania), nu era doar o simplă șezătoare culturală mutată din casă în casă - când la Pogor, când la Maiorescu -, nici vorbă!, ea se constituia (cum ne-am exprima în prezent) într-o veritabilă corporație. „Junimea” patrona o tipografie din teascurile căreia răzbătea la lumină revista „Convorbiri literare” - stupul din care au roit în lume scrierile clasicilor noștri, de la Slavici și Caragiale, la Eminescu și Creangă -, deținea o rețea de librării foarte bine organizată, un sistem de premiere a autorilor remarcați etc. „Junimea” era (și este) un brand cultural al Moldovei, al României, un curent elitist care dădea tonul nu doar în cultură, ci, de multe ori, și în politică. De altfel, cei mai reprezentativi membri ai „Junimii” au onorat funcții de vârf în regatul adunat sub sceptrul dinastiei de Hohenzollern. Conservatorul Titu Maiorescu a deținut, între 1912 și 1914, funcția de prim-ministru al României, după ce în 1874 ocupase fotoliul de ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice. La rândul lui, Iacob Negruzzi, senator și deputat de Iași (din această postură s-a remarcat în 1888, când a solicitat în Parlament acordarea unei pensii viagere poetului Mihai Eminescu), a fost președintele Academiei Române, al cărei destin l-a condus în două rânduri (1910-1913 și 1923-1926). Nu mai insistăm, ați prins ideea. Capii „Junimii” erau (și) capii țării. Dar de unde-și trăgea această societate culturală seva, pe ce baze (financiare) era așezată „Junimea”?
Un document misterios
Potrivit unor documente păstrate la Muzeul Literaturii Române din Iași nu mai puțin de 150 de membri ai „Junimii” erau și membri ai Lojei masonice Steaua României, înființată în „Orașul celor șapte coline” în jurul anului 1850. Dacă Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Petre P. Carp și alți reprezentanți de seamă ai „corporației” „Junimea” fuseseră prețuiți cu gradul de Companion, Iacob „Jacques” Negruzzi era ales în 1866 (la trei ani de la înființarea „Junimii”) Mare Maestru al Lojei ieșene. De remarcat că rezervatul „Jacques” a fost însărcinat în toată existența sa, poate nu întâmplător, doar cu funcții de conducere. Trebuie adăugat însă că „Junimea” nu era puternică doar grație eforturilor celor vizibili (și) în viața publică a României Mici ori Mari. Masoni și membri ai „Junimii” erau și bancheri, oameni de afaceri, negustori bogați, avocați, judecători ori boieri de viță veche. Aceștia umpleau pușculița „Junimii”. Până la urmă, Negruzzi, Maiorescu ori Rosetti îi reprezentau, la cârma ministerelor patriei, și pe aceștia. Un document descoperit recent în arhivele Muzeului Literaturii Române din Iaşi a fost interpretat de cercetători drept jurământul masonic al junimiștilor, mai ales că este semnat de doisprezece membri ai societății culturale din Moldova. Conținutul acestuia continuă să fascineze: „Jur pe onoare și conştiinţă/ Mă leg pe suflet şi pe Dumnezeu/ Să lucrez din toată inima pentru ridicarea neamului românesc/ Să respect şi să execut toate hotărârile luate de comitetul din care fac parte. Şi să păzesc secret absolut./ Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi Sfânta Cruce”. Legământul este asumat prin semnătură clară, printre alții, de Neculai Culianu (matematician, astronom, academician și mason), Nicolae Gane, primarul-mason (ales de cinci ori, între 1872 și 1911!) care a alimentat Iașiul cu apă potabilă, a introdus tramvaiele electrice și a asfaltat străzile capitalei moldave, și, surpriză!, de Ion Creangă. „Junimea” și „Steaua României” se întrepătrund atât de bine, încât cu greu am putea desluși care/ cum a crescut din cealaltă.
Începuturi masonice la români
În anii 1830, în Principatele Române apăruseră deja şase loje masonice, după model britanic (original) și francez. Cea mai titrată a fost „Steaua Dunării”, întemeiată de paşoptiştii plecaţi în exil. A luat naştere la Bruxelles şi a adus laolaltă cele mai luminate capete ale culturii româneşti de la mijlocul secolului al XIX lea.
Titu Maiorescu, braț la braț cu „Jacques”
Iacob „Jacques” Negruzzi n-a fost singurul mare mason al „Junimii”. Titu Maiorescu a primit inițierea în Loja masonică ieșeană Steaua României la 26 noiembrie 1866 (al cărei Venerabil era la acea dată George Suțu), iar după câteva luni, la 11 februarie 1867, a primit gradele de Companion și Maestru.
Jurământul junimiștilor-masoni
„Jur pe onoare și conştiinţă/ Mă leg pe suflet şi pe Dumnezeu/ Să lucrez din toată inima pentru ridicarea neamului românesc/ Să respect şi să execut toate hotărârile luate de comitetul din care fac parte. Şi să păzesc secret absolut./ Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi Sfânta Cruce”.
„Cu piulița mare” și „cu piulița mică”
Atmosfera la întâlnirile „Junimii” era deseori electrizantă, mai ales după ce Mihai Eminescu, întors de la studii din Viena, l-a introdus în cercul literaților pe prietenul Ion Creangă. Glumele humuleșteanului (cu sau fără perdea) făceau deliciul publicului, care nu ezita să le clasifice în hohote de râs: „cu piulița mare” și „cu piulița mică”. Prima poveste pe care Creangă a citit-o în casa lui Vasile Pogor din Iași a fost „Soacra cu trei nurori”. În paginile revistei „Convorbiri literare” și-a văzut tipărite „Amintirile...”, „Capra cu trei iezi”, „Harap-Alb” și „Moș Nechifor Coțcariul”.
Scurt istoric al „Convorbirilor literare”
Organ de presă al „Junimii”, revista „Convorbiri literare” a apărut pentru prima oară la 1 martie 1867 la Iași, unde a continuat să fie publicată până în 1886. După această dată, a văzut lumina tiparului la București, acolo unde se mutaseră cei mai importanți membri ai societății „Junimea”, angrenați în conducerea României. Iacob „Jacques” Negruzzi a coordonat activitatea publicistică vreme de aproape trei decenii, după care a predat ștafeta unui grup format din tineri discipoli de-ai lui Titu Maiorescu (Simion Mehedinți, Mihail Dragomirescu, P. P. Negulescu și Constantin Rădulescu-Motru). Orientată încă de la început împotriva „beției cuvintelor” și a „formelor fără fond” (amendate de celebra lucrare teoretică a lui Titu Maiorescu), între paginile revistei s-au regăsit de-a lungul timpului semnăturile celor mai valoroși jurnaliști, scriitori, poeți ori dramaturgi români. Aici au fost citite pentru prima oară în România „Luceafărul” lui Eminescu (poem publicat inițial în „România Jună” din Viena), „Amintirile” lui Creangă, comediile lui Caragiale, nuvelele lui Slavici, poeziile lui Alecsandri, Coșbuc ori Goga, poveștile lui I. Al. Voinești etc. „Convorbirile literare” ale „Junimii” dădeau tonul în cultura tinerei Românii.
190 de ani s-au împlinit pe 6 ianuarie 2022 de la moartea seniorului „Junimii”, Iacob „Jacques” Negruzzi.
Iacob „Jacques” Negruzzi era ales în 1866 (la trei ani de la înființarea „Junimii”) Mare Maestru al Lojei masonice Steaua României.
Odată cu vizita principelui Carol la Iaşi, în 1871, junimiştii au intrat oficial în politică, alăturându-se Partidului Conservator.
„Intră cine vrea, rămâne cine poate!” - deviza „Junimii”
