Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Actorul Vladimir Găitan şi-a sărbătorit ziua de naştere la 2 februarie. Jurnalul naţional îi urează “La mulţi ani!”.
“Mă bucur de momentul de mister”
De o seriozitate pe care nu o poţi trece cu vederea, desăvârşit profesionist, lui Vladimir Găitan i-ar fi plăcut să-şi facă meseria într-o ţară normală, cu oameni normali, cu relaţii normale, cu respect pentru ideea de bătrâneţe. Crede că este un om care a avut mult noroc în viaţă, pentru că în profesia de actor, şansa joacă un rol extraordinar. Vladimir Găitan a avut-o.
“Nu este nici un secret că preţul profesiei noastre este aşa sinonim cu flacăra de magneziu. Ştim cu toţii că arde cu intensitate şi cu o luminozitate şi forţă de fulger. Eu am asemuit întotdeauna ce facem noi cu această flacără efemeră, care explodează şi era folosită la flash-urile aparatelor de fotografiat, de imortalizat clipe. Ce facem noi pe scenă seamănă puţin cu această explozie de lumină şi de o intensitate absolut unică şi e adevărat. Niciodată nu am cântărit, nu mi-a fost gândul la a cuantifica ce mi-au dat spectatorii şi cât le-am dat eu. Când urc pe scenă, din acel moment tot ce-mi doresc este să ard ca o flacără de magneziu. Gândul meu este să dau. Nu stau o clipă să cumpănesc ce primesc înapoi. Nici măcar aplauzele, care te bucură foarte abstract aşa, nu le consider un merit. Faptul că se face linişte, că eşti ascultat, că simţi că sala e cu tine, este cea mai mare răsplată pe care ţi-o oferă spectatorul. Ulterior simţi această dragoste în întâmplări foarte ciudate. La un chioşc unde îţi plăteşti fiscul, o vezi pe femeia aia că-ţi aude vocea şi ridică fruntea şi spune: “Vai, dumneavoastră sunteţi! Ce plăcere!” Te ajută, te descurcă. Sau te duci la o clinică şi descoperi că oamenii se poartă altfel. Sunt micile bucurii care te răsplătesc într-un fel. Dar nu faci un târg, eu mă urc pe scenă, dau ce dau, şi aş vrea să văd ce primesc la sfârşit. Mă uit în pălărie şi constat că e goală. Nu am asemenea aşteptări. Mă bucur doar de momentul acela de mister când noi începem pe scenă să ardem şi lumea rămâne cu gura căscată şi impresionată. Se face acea linişte şi comuniune între noi şi nu e uşor, pentru că e o sală de 500 de oameni.”
