Cuviosul Maxim Mărturisitorul

Creştinii ortodocşi îl prăznuiesc la 21 ianuarie pe Cuviosul Maxim Mărturisitorul, unul dintre cei mai mari teologi, asemenea Sfântului Ioan Teologul sau Sfântului Grigorie Cuvântatorul de Dumnezeu, care ne-a lăsat, la rându-i, multe scrieri spre susţinerea şi explicarea dreptei credinţe şi i-a îndreptat pe mulţi care cădeau în eres în acea perioadă. Părinţii săi erau de neam mare şi dreptcredincioşi, astfel că s-au îngrijit ca fiul lor să înveţe carte. Cuviosul Maxim era desăvârşit în filosofie şi teologie, înţelept şi bun, iar din acest motiv se bucura de mare cinste la palatele împărăteşti. Împăratul Heraclie - cel care i-a biruit pe perşi, aducând în spate crucea Domnului de la Ctesifon până la Ierusalim la 14 septembrie 629- văzându-i chibzuinţa şi viaţa dreptă pe care o ducea, i-a dat rangul de asincrit (boier) chiar dacă Sfântul s-a împotrivit, şi l-a trecut în rândul sfetnicilor săi. Iscusit în treburile politice, Cuviosul Maxim a învăţat şi meşteşugul bunei cârmuiri şi, cum era bun şi drept, a ajuns sfătuitor împărătesc şi secretarul cel dintâi. În această perioadă însă, se răspândeau cu mare repeziciune ereziile, dezmembrând drepta credinţă, iar cei răucredincioşi împrăştiau prin pieţe o dogmă, numită Tipos, cu învăţături greşite, care întăreau eresurile, poruncile fiind afişate chiar şi înaintea bisericii mari. Atunci Cuviosul Maxim, neputând răbda să se pângărească şi el laolaltă cu toţi nelegiuiţii, a părăsit toate dregătoriile lumeşti, şi s-a hotărât să nu mai locuiască în acele locuri. A mers la Mănăstirea din Hrisopoli, s-a călugărit, ajungând apoi egumen al sfântului aşezământ. “Aprinzându-se de dumnezeiască râvnă, s-a dus la Roma cea veche şi a înduplecat pe fericitul papă Martin, să strângă un sobor al locului aceluia şi să dea anatemei pe începătorii şi pe pricinuitorii acestui eres păgânesc, care susţineau că în Hristos este numai o singură voinţă. El a alcătuit scrieri pentru mustrarea şi ruşinarea celor ce credeau în acest eres, şi a scris cărţi doveditoare despre adevărul credinţei noastre, sprijinite pe Sfânta Scriptură, trimiţându-le pretutindeni în lume”. Întorcându-se de la Roma, împreună cu doi ucenici, ambii numiţi Anastasie, a fost prins, târât şi dus ca vinovat înaintea Senatului care împărtăşea împreună cu împăratul acelaşi eres. “Şi, în timp ce toţi se supuneau voinţei împăratului, numai el s-a ridicat împotrivă şi a îndemnat şi pe alţii să nu se supună, încredinţându-i prin scrisori să nu-şi schimbe credinţa lor. Din cauza aceasta a fost trimis la închisoare în Tracia şi stăruind în dreapta credinţă pe care o mărturisea, i s-a tăiat mâna şi limba. Din Tracia a fost trimis în exil în Lazichia, unde a sălăşluit trei ani”, aflăm din volumul Vieţile sfinţilor de peste tot anul. “A doua zi, - se spune în broşura “Viaţa Sfântului Maxim Mărturisitorul” - pe sfântul şi cuviosul bărbat, cu cel mai întâi ucenic Anastasie din temniţă, iarăşi în curte l-au adus abia viu, cu totul plin de răni, încât se înduioşa oricine văzând un bătrân cinstit, un sfânt pustnic, un învăţător şi mărturisitor de Dumnezeu cu totul însângerat şi de cumplite bătăi rănit, de la picioare până la cap, neavând asemănare. Însă nu s-au umilit de dânsul acei împietriţi la inimă, ci mai cumplită chinuire i-au făcut, pentru că scoţându-i limba cea de Dumnezeu grăitoare, care izvora râuri de înţelepte învăţături şi îneca credinţele cele eretice, au tăiat-o fără milostivire, vrând astfel ca să pună tăcere gurii celei de Dumnezeu grăitoare”.
Cât despre ucenicii săi, unul a fost surghiunit într-o latură mai îndepărtată a împărăţiei greceşti, la un loc foarte rău, care în limba barbară se numea Perveris, iar cel de-al doilea, care avea să scrie viaţa Cuviosului Maxim, a fost trimis în Mesemvria.
Cuviosul părinte Maxim a trăit până în zilele răucredinciosului împărat Constans,(care a fost tatăl binecredinciosului împărat Constantin al IV-lea, cel care a convocat şi a condus foarte multe şedinţe la al şaselea Sinod Ecumenic în anii 680- 681, încercându-se o reconciliere între Biserica Ortodoxă şi Biserica Apuseană şi nepot al viteazului împărat Heraclie).
După cum aflăm din Sinaxar, “în plinătatea vârstei fiind, după o boală scurtă, a răposat în Domnul, în anul 662 şi a fost îngropat în Mănăstirea Sfântului Arsenie, din acea Ţară a Lazilor, făcând în toate zilele multe minuni”.