Bucureşti 555. La iarbă verde, în Grădina Bordeiului

Un loc încântător al Bucureştilor era Grădina Bordeiului, care se întindea de pe Şoseaua Jianu (Bulevardul Aviatorilor) până pe malul lacului Herăstrău.

Prin 1882, Grădina Bordeiului, după cum povesteşte Constantin Bacalbaşa, era loc de întâlnire la iarbă verde în zilele de sărbătoare. “Prin anii aceştia, Grădina Bordeiului, care era lipită de Herăstrăul Vechiu, pe aceeaşi şosea care duce astăzi la Grădina Fronescu, era în toiul ei. Obiceiul era ca la Paşte, la Sfântul Gheorghe şi la 1 Mai, poporul să petreacă în această vastă grădină. Lumea putea să vie cu proviziunile de afară precum şi cu vesela, fiindcă aici nu era servit nimeni. Iată care era procedura. Lumea venea în grupuri de prieteni sau pe familii, alegeau un loc pe iarbă, printre tufişuri, unde era mai mult adăpost şi umbră, întindeau pe iarbă şervete sau ziare, apoi, bărbaţii plecau după merinde.

Aici se debita numai vinul, mititeii, caşcavalul, pâinea, ridichiile, cât şi oale nouă de capacitatea unui litru. Cumpărai mai întâi o oală nouă nesmălţuită sau mai multe – pe un preţ de 10 bani, apoi te duceai la cumpăratul vinului. Într-un gârliciu de pivniţă era aţezat un butoi cu vin; un om sta în picioare şi împărţea. Fiecare muşteriu întindea cana sub cală; vinarul o deschidea şi lăsa să curgă vinul, după ce primea, anticipat, suma de 80 de bani plata litrului. O coadă nesfârşită aştepta să vină rândul fiecăruia. Apoi erau mititeii, câteva grătare în plin aer frigeau mititeii pe care alături îi fabricau mereu bucătarii (...) Încărcaţi cu oalele de vin, cu mititeii purtaţi în hârtie, cu pâinea, cu ridichiile, cu caşcavalul, oamenii îşi regăseau culcuşurile, se trânteau pe iarbă şi începeau petrecerea.

Era pitoresc. (...) Lăutarii, nelipsiţii lăutari, cântau la ureche de inimă albastră, din când în când auzeai câte un oftat prelung, chiote, glasuri răguşite. Când soarele începea să apună, grupurile se sculau şi începeau să plece, lăutarii se mai ţineau după câte unii, mai «damblagii», iar pocnetele oalelor sparte răsunau neîncetat până ce grădina se deşerta. Fiindcă obiceiul tradiţional era ca, după ce au petrecut bine, oamenii să dea cu oalele de pământ şi să le audă pocnind ca un pistol. Această tradiţie nu avea la origină decât un interes igienic. Căci, dacă oalele ar fi rămas pe loc, negustorul le-ar fi revândut ca noi, la viitoarea petrecere.”

Parcul Herăstrău îşi trage numele de la satul Fierăstrău, care în sec. XVII avea un fierăstrău de tăiat lemne, pus în mişcare de apa râului Colentina iar localnicii îi spuneau “Herăstră”. Domnitorul Alexandru Ipsilanti şi soţia sa, Ecaterina, erau foarte încântaţi de plimbările în această zonă pitorească. De aceea a poruncit să fie amenajat chiar şi un chioşc, unde poposea împreună cu doamna. În 1864, Herăstrăul este unit cu Băneasa şi formează comuna rurală Băneasa-Herăstrău, pentru ca, mai târziu, în perioada interbelică să capete statut de parc naţional. Tot atunci au fost realizate şi ample lucrări de amenajare, fiind plantaţi arbori şi asanate smârcurile existente.

Bordeiul este astăzi din nou parc. Un parc recăpătat după îndelungi procese pe rolul instanţelor judecătoreşti. O grădină frumoasă şi curată – cu întindere mai mică decât odinioară – a fost redată bucureştenilor.