Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe zi ce trece, Bucureştii se transformă, însă continuă să-şi depene legenda şi poveştile, despre oameni, locuri, evenimente... Începând de astăzi, Jurnalul Naţional vă aduce în atenţie istorisiri din Bucureştii de ieri dar şi din cei de astăzi. Să descoperim şi să redescoperim împreună Bucureştii, să-i ascultăm şoaptele şi să-i aflăm tainele!
Unul dintre primii istorici ai Bucureştilor – Gheorghe I. Ionnescu-Gion – spunea, pe bună dreptate, că “nu-s multe oraşele Europei care să fi trecut prin atâtea vâltori ale istoriei şi să fi rămas în picioare cu puteri, întotdeauna noi, spre o mai departe propăşire”. Înainte de orice, ne punem, firesc, întrebarea de unde vine numele Bucureşti? Pentru a răspunde, gândul ne poartă spre legenda lui Bucur-ciobanul, despre care se spune că-şi păştea turma în apropierea râului care brăzdează bătrânul oraş. Cărturarul sas Johann Filstich a cuprins această legendă în “Tentamen Historiae Vallachicae” (“Încercare de istorie românească”): “numele acestui oraş Bucureşti, cum i se zice în Ţara Românească, se trage de la un schit, aşezat pe un muncel, în calea Dunării, ridicat de un cioban ce hălăduia pe acolo şi avea numele de Bucur, nume dat apoi întregului târg, care se umplu de locuitori, adică Bucureşti. Această biserică este încinsă cu un zid de piatră în care se închină cetăţenii şi se înfăţişează într-un chip plăcut ochiului, mai cu seamă pentru râul Dâmboviţa, care curge în preajmă-i”.
Iniţial, Bucureştii au fost un simplu târg unde sătenii din localităţile din preajmă se adunau să-şi vândă marfa. În anul 1761, misionarul catolic Blasius Kleiner vorbea în scrierile sale despre bătrâna urbe de pe Dâmboviţa: “Se spune că acest oraş îşi trage numele de la un oarecare cioban sau, după cum spun alţii, haiduc vestit, care se chema Bucur. Acesta îşi păştea oile în acea câmpie de pe marginea fluviului Dâmboviţa şi poate că pe acolo îşi făcea haiduciile lui. În urmă a clădit o biserică – aceasta de fapt fiinţează şi astăzi – şi a început să construiască şi câteva case pentru el şi pentru alţii”. “Dacă legenda îi aşează locuinţa pe dealul de la Radu-Vodă, numind Biserica lui Bucur paraclisul de cimitir al călugărilor mănăstirii lui Alexandru Vodă Mircea şi a nepotului de fiu, Radu, aceasta înseamnă siguranţa populară, păstrată prin viu graiu, de la o generaţie la alta, că acolo e leagănul cetăţii”, sublinia Nicolae Iorga în “Istoria Bucureştilor”.
Construită pe un povârniş din apropierea râului care-şi croieşte drumul prin oraşul devenit Capitală, Biserica lui Bucur păstrează între zidurile sale poveştile de demult. Acest sfânt locaş, de o frumuseţe fără seamă, cu ziduri albe, de cetate, fără pictură interioară dar cu icoane alese aşezate din loc în loc, a fost reconstruit, după cum aflăm şi din pisanie, după ce vechea bisericuţă din lemn a lui Bucur a fost distrusă în incendiul provocat de turcii conduşi de Sinan Paşa. Biserica a fost rezidită în anul 1595, în timpul lui Atanasie egumen al Mănăstirii Radu-Vodă (sfânt aşezământ situat în vecinătate). Biserica a fost reconstruită pe fundaţiile celei dispărute în 1416, iar până la mijlocul secolului al XIX-lea a fost cunoscută sub numele de biserica Atanasie sau Tanasie, după ce a primit şi hramul Sfinţilor Atanasie şi Chiril.
Pasionat de istoria oraşului în care s-a născut şi a trăit, Dimitrie Pappasoglu s-a aflat printre primii care au pus bazele istoriografiei Bucureştiului. Fost militar de carieră, colonelul Pappasoglu a avut o mare pasiune: istoricul Bucureştilor. Legenda lui Bucur ciobanul este infirmată de acesta care spune că prima biserică din Bucureşti ar fi Dobroteasa: “Tradiţiile ce se zic de Bucur ciobanul, că el a fondat o bisericuţă a Sfântului Tanasie de la Radu Vodă şi că după numele său s-a numit oraşul, sunt cu totul neexacte, fiindcă toate observaţiunile ce am mai putut face în urma publicării tabloului meu cu acea bisericuţă, ce este situată lângă mănăstirea Radu Vodă, arată că este în adevăr făcută de Alexandru Vodă la anul 1568, fiul lui Mircea Vodă zis, pe locul cimitirului, lângă mănăstirea clădită de el între baltă şi Dâmboviţa, la marginea Bucureştilor”.
În secolul al XIV-lea, a fost clădită o cetate care a primit numele râului ce traversa oraşul, purtând cu el, tăcut, poveştile urbei: Cetatea Dâmboviţei. Se spune că această cetate ar fi fost durată de Negru Vodă, fapt consemnat de raguzanul Luccari, după o călătorie în Ţara Românească, în vremea lui Mihai Vodă-Viteazul. Într-un alt document, din vremea lui Mircea cel Bătrân, se vorbeşte despre Bucureşti sub numele de Cetatea noastră. Domnitorul Vlad Ţepeş a ridicat însă pe aceste locuri, în cea de-a doua jumătate a sec. XV-lea, o zonă fortificată: Cetatea Bucureşti sau Cetatea Dâmboviţei. Aşadar, prima menţiune scrisă cu privire la existenţa Bucureştilor a fost cuprinsă într-un hrisov înaintat de Vodă Ţepeş lui Andrei, Iova şi Drag, la 20 septembrie 1459. Hrisovul ni-l prezintă, aşadar, drept un oraş de mare însemnătate. Totodată, cel mai vechi document în care Bucureştiul apare ca reşedinţă domnească, datează din 14 octombrie 1465 şi a fost emis de Radu cel Frumos în “cetatea de scaun Bucureşti”.
