Zilier pe glie

Geana, Marcel şi nea Gogu înaintează pe rândurile din bostană, cot la cot cu stăpânii lubeniţelor. Sunt plătiţi cu ziua şi ţin ritmul celui care le dă banul. Nu se cade să rămână-n urmă şi nici să facă treabă de mântuială, a doua oară nu i-ar mai chema. Şi Geana, şi Marcel, doar din chematul ăsta trăiesc. Mânând sapele antemergătoare, cei trei zilieri frământă pământul altuia, ferind cu grijă vrejurile ce abia au legat. Se apleacă, ridică tulpinile plăpânde cu stânga, şi cu dreapta stârpesc buruiana aciuată lângă rădăcină. Până la următoarea plantă înaintează cocoşaţi deasupra sapelor cu care lovesc ritmic, ca într-o toacă, apoi îşi reîncep mătăniile de jur-împrejurul vrejurilor.

Geana e măruntă şi îndesată. Vorbeşte puţin şi greoi, ascunzându-şi privirea în pământul moale şi îmburuienit. Zice că de mică a pus sapa-n mână, da' nu mai ştie să spună şi cam cât era de mică. Nici n-ar avea cum să socotească, femeia bună doar de muncă susţine că acum ar avea "37 de ani". "41 ai, fă!", o corectează unul pe rând cu ea, şi Geana îl aprobă, zâmbind încurcată. E sărăcuţă Geana, ţărâna îi intră prin papucii de plastic, pe sub unghii, în piele, în hainele decolorate de-atâta purtat. Azi va primi 300.000 de lei vechi şi de mâncare. E mulţumită, scuteşte dumicaţii pe care i-ar fi cheltuit şi rămâne şi cu banii.

Soarele s-a mai domolit, e răcoare, iar pământul e afânat, abia zvântat după ploaia de acum două zile. Numa' bine de sapă. Bostana e la şosea, iar satul Moţăţei din comuna doljeană la fel de moţată e dincolo de câmpuri. Oltenii au chef de glumă, le gâdilă vântul pe la cefe. "Ţine bine de sapă, că aia e a ta!", îşi strigă unul altuia, peste rânduri. Patronii de sape fac mişto şi se complimentează, aşa cum râde ciobul de oala spartă. "Ţine de sapă, că sapa te scapă!", se leagă şi-o rimă. E motto pentru expunerea filozofiei legate de binefacerile regimului de odinioară, în care ţăranul muncea la colectiv, la global, la IAS. "Când aveai serviciu", se aude din prelungirea unei sape, "era bine, munceai opt ore, apoi n-aveai treabă. Acu', sapa e a ta!", încheie vorbitorul, aruncându-i finalul în obraz colegului de rând.

Marcel n-a muncit în viaţa lui pe niciunde. Nu cu carte de muncă. A luat sapa în mână pe la 10-12 ani. Acum are 31 şi "7 clase aici, în sat". Nu regretă că n-a făcut mai mult, recunoaşte sincer că nu i-a plăcut şcoala. "Şi cu şcoala ce faci?", întreabă el fără să aştepte vreun răspuns, că are deja unul în minte - "un rahat!", şi rahatul ăsta îi răzbună lui lipsa de carte. El are ceva mai mult, un hectar de porumb cu care-şi hrăneşte păsările şi porcii din bătătură. Şi meserie? "Asta e meseria mea, cu sapa. Dacă altceva nu este, de unde?", întreabă el, încuietor. De cum se topeşte zăpada şi pământul poate fi lucrat, Marcel dă cu sapa pentru alţii. "Când se iveşte o ocazie." Hectarul lui îl sapă singur, "cu mama şi cu fraţii. Iar iarna stau acasă, ce să fac?". "Şi din ce trăieşti?" "Din alocaţiile fraţilor mai mici, care merg la şcoală..." Care va să zică, e bună totuşi şi şcoala la ceva...

Marcel e o mână de om, a crescut precum porumbul fără ploaie, slab şi pipernicit. "Nu-l luaţi la Bucureşti, să-i găsiţi o nevastă şi-un serviciu?", râde stăpânul bostanei de el. "Îl spălăm, îl dăm cu spray...", plusează el la ofertă. Marcel râde încurcat şi se înroşeşte la faţă. Are braţele şi gleznele băşicate de soare, după modelul "s-a bronzat ca tractoriştii". Azi şi-a pus bermude, iar arsurile de pe picioare seamănă cu nişte şosete roşii înfipte-n papuci. Nici că-i pasă lui Marcel de băşici, cine l-o place îl place şi aşa. Da' la Bucureşti se codeşte să meargă...

Când aude că de-acolo venim, nea Gogu ne ia în primire. "Ce auzirăţi, ne taie ăştia pensiile?" Era a doua zi după ce a leşinat moţiunea-n Parlament. "Păi, vi le-a şi tăiat!", îi dădurăm vestea. Nea Gogu încremeneşte proptit în sapă, cugetă câteva secunde, apoi decretează: "Vai de capul tău, Băsescule! Vai de capul tău!". Nu "vai de capul meu, Urziceanu Gheorghe din Moţăţei!", ci "vai de-al tău!". De ce "vai de-al lui"? "Vai de steaua lui Băsescu!", întăreşte pensionarul. "Păi, io am 4 milioane de lei pensie, după 35 de ani de muncă în zootehnie, şi, dacă-mi mai taie unul, din ce mai trăiesc?" Îi spunem că n-au voie să micşoreze sub venitul minim garantat. Da' nu crede. "Io încă mai am, mai are şi nevastă-mea o pensie, tot agricultoare a fost, e mai mică decât mine cu vreo 3-4 ani, da' stă acasă, că nu-i bună de muncă, mai ciupeşte şi ea în grădină cu o săpăligă. Io mai merg cu ziua, mai fac un ban, trăiesc... da' am pe stradă o bătrână de 82 de ani care are 500.000 de lei pensie. Ea din ce să trăiască, Doamne?"

Are 66 de ani nea Gogu. "La 62 de ani şi 6 luni am ieşit la pensie. Acu', cică la 69 de ani se iese. Aoleu, vai de capul meu! Te duci acasă, pui mâinile pe piept ş-aştepţi să mori!", socoteşte el. La 15 ani a luat sapa-n mână. A muncit "la CAP, la Gostat şi, acum, ş-acasă. Am patru pogoane de pământ. Grâu şi porumb. Îl sap eu cu băiatul şi mai avem o vecină cu care ne ajutăm. Mergem noi la ea, vine ea la noi, ca să scăpăm de încurcături. Şi mai am o grădină în curte, cu vinete, varză, roşii, cornişor, ca tot omu'..."

Nea Gogu a terminat patru clase, dar se laudă că ştie carte mai multă decât unul cu şapte clase. Crede că, pentru a fi învăţat, "trebuie să cunoşti matematica şi împărţirea". Nu înmulţirea, ce păcatele lui să-nmulţească el? Zice că n-a poftit după avere, i-a lăsat pe alţii să se certe pe pământul nevestei. "E bun pământul puţin, să poţi să-l munceşti. Io, cu patru pogoane, ies în faţă. La ce-ţi trebuie pământ mult? Să-l laşi pârloagă?"

Cel mai departe de Moţăţei a fost în armată. "În Bucureşti. Acolo am făcut primele şase luni, apoi m-au mutat la Târgu-Mureş. Şi m-am eliberat în... Ia citiţi aici!", zice el şi întinde antebraţul drept. Are tatuat anul "1966", sub un chip diform. "Ăsta ce e?" "O fetiţă", traduce el şi zâmbeşte poznaş. "După ce m-am eliberat, m-am însurat ş-am stătut acasă." "Da' tatuajul de ce vi l-aţi făcut?". "Amintire." Nea Gogu a venit la câmp în cămaşă albă şi-n pantalonii cu dungă de la vreun costum decedat. Are şapcă pe cap, iar la mijloc o curea care-i sugrumă turul prea larg al nădragilor. De la 7:00 e cu sapa-n mână. Cei care tocmesc oamenii "vin la 6:00 să te ia şi te lasă la 8:00-9:00 seara, când se întunecă". De obicei, primeşte 300.000-400.000 de lei vechi pe zi. "Îi ceri 5 şi 6, şi nu dă!". "Poate n-au..." "Câte unii au. Care n-au nu ia cu ziua. Dacă n-ar avea, nu i-ar lua!", concluzionează el.

Astăzi însă nea Gogu n-o să vadă nici un ban. "Omu' ăsta (n.r. - stăpânul bostanei) mi-a dat cu împrumut nişte bani, o dată un milion, altă dată două..., şi mi-a zis «lasă, nu mi-i mai da, vii să munceşti la mine»." Şi nea Gogu se duce. Cu o singură nemulţumire: "creditorul" e adventist şi zilierii nu pupă nici jumătatea de ţuică, nici paharele cu vin cu care i-ar milui alţii. Au mâncat în schimb dimineaţa, când au ajuns la bostană, încă o dată în miezul zilei, ş-or mai mânca şi seara, după ce-or termina treaba. Când vorbim de pâine cu brânză, pensionarul zilier la brazdă îşi aduce aminte din nou de necazul lui. "De ce să ne taie pensiile?", întreabă el, retoric. "Am muncit ani de zile să ies şi io la o bucată de pâine."

Mai dă de două-trei ori cu sapa, apoi cugetă iar, de parcă ar fi citit răspunsul în pământul abia răscolit. "Cred că aşa se întâmplă. Ca-n '89, la Revoluţie. O să fie dezastru, vă spun. Ei, în loc să mărească pensia, o taie! Au mărit-o acu' vreo doi ani cu 2%. O, zic, bun, mai pun ceva, acolo. Când e vorba să taie, taie cu 15%. O, prea mult! La salariaţi - 25%. Nu e bine! Asta să-i spuneţi lu' Băsescu, când vă întoarceţi la Bucureşi: că e vai de steaua lui!"... Şi restul gândurilor i se amestecă în ţărâna pe care o mărunţeşte cu sapa, cot la cot cu ceilalţi. Ţărâna altuia, pepenii altuia, părerea lui. Gândurile omului cu patru clase, care crede cu tărie că geaba treci prin şcoli înalte, prin viaţă şi prin funcţii importante dacă nu ştii cum stă treaba cu matematica şi, îndeosebi, cu împărţirea!

În Dobrogea, plata se face în produse

În satele constanţăne, cele pe care drumurile naţionale le ocolesc, serviciul, chiar şi cu jumătate de normă, e o avuţie. Norocoşi sunt şi cei care mai găsesc de muncă cu ziua, însă nici aceştia nu sunt mulţi. La săpatul şi legatul viei sau la săpatul porumbului o zi de muncă e plătită cu 350.000 de lei. De când cu ierbicidele şi cu prăşitoarele mecanice, agricultorii nu prea mai apelează însă la zilieri.
La livadă ziua de muncă e mai prost plătită, sătenii din Băltăgeşti spun că primeau 300.000 de lei pentru o zi de muncă. Dar, de când cu criza, cei de la livada din Crucea n-au mai luat la muncă decât câţiva inşi. Mai norocoşi sunt cei care muncesc pentru vreo asociaţie agro-zootehnică. Acolo au o pâine din primăvară până-n toamnă. Ba la sapă, ba la coasă, ori la animale. Ziua de muncă e plătită cu 350.000 de lei. Anii trecuţi, mai era nevoie de zilieri la împăduriri. Dar banii, 200.000 de lei pe zi, veneau după câteva luni. Cei de la împăduriri s-au mecanizat însă şi ei. Ar mai fi de lucru cu ziua pe la cei mai avuţi din sat - cei care au salariu, chiar şi ăla de juma de normă, sau pensie - dar doar o zi - două pe săptămână, şi atunci plata se face în merinde - lapte, brânză, ouă... (Paula Anastasia Tudor)

„Sufletul din noi mai rămâne"

Moldova. Silvia şi Neculai Adavidoaei sunt pensionari, deşi n-ai zice, după râvna cu care dau cu sapa pe două hectare de ceapă care nici măcar nu sunt ale lor. De şapte ani de zile, de când au ieşit la pensie, muncesc pe pământul „unui domn", ca să aibă cu ce trăi şi cu ce-şi ajuta copiii. Au 61, respectiv 62 de ani, dar vârsta bătrâneţilor liniştite în care ei să fie ajutaţi de copii nu li se pare aproape. „Cum se desprimăvărează, muncim pământul altora. Avem 5 milioane pensie amândoi. Iar mâncarea este scumpă, copiii nu se descurcă singuri, avem şi nepoţi. Ne trebuie bani, aşa că muncim. Am haine cumpărate numai de la second-hand, nici nu mai ştiu mirosul unei haine noi", se plânge femeia în timp ce răsfiră foile cepei să nu le vătame. Cei doi primesc 35 de lei pe zi şi vin cu mâncarea lor de-acasă. „Sufletul din noi mai rămâne", spune şi bărbatul, privind pierdut peste tarlaua care nu se mai termină.
Două loturi mai încolo, alţi zilieri prăşesc floarea-soarelui. Cei doi soţi au lucrat toată viaţa în industrie, la Iaşi, până când n-a mai rămas nimic din fabrici. Acum sunt între şomaj şi pensie şi, ca să aibă din ce să trăiască, merg cu ziua pe la alţii. „Din lipsa banilor, ne-am mutat din oraş, că nu aveam cu ce să plătim nici întreţinerea. Acum, la ţară, ne mai descurcăm", explică bărbatul.
Victor e tânăr. Are o soţie trupeşă, care dă sănătos cu sapa. Beneficiază de ajutor social şi, ca să mai facă ceva bani, îşi scoate consoarta la muncă de cum începe sezonul. „Cam 30 de lei ni se dă pe zi. Dar te muncesc de te îndoaie. Să nu faci pauză, să nu stai la umbră, să nu laşi un fir de buruiană", cârteşte el. N-are încotro, şi soţia îl aprobă. E bine că încă mai pot amândoi, şi seara au ce pune pe masă.
Proprietarii de pământ spun că zilierii trebuie urmăriţi ca buteliile. Când ei nu-şi mai pot scoate familiile la clacă, apelează la alţii. Pe bani. „Unii sunt pretenţioşi nevoie-mare. Nu vin dacă nu le dai cafea, ţigări, băutură. Alţii vor şi pachet acasă. Dacă nu îi tratezi cu toate astea, a doua oară nu-ţi mai vin şi zic şi la alţii", explică Petru Lăcătuş, aflat pe tarlaua lui, dintr-un sat gălăţean. (Ionela Gavriliu)