Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Gheorghe Şoimăreanu a trăit o sută de ani in aceeaşi ţară, in acelaşi oraş, in aceeaşi casă. Deşi a văzut atătea la viaţa lui, nimic nu i s-a părut mai greu ca atunci cănd Capitala fusese ocupată de nemţi in primul război mondial. A trăit pe viu cum e să fii străin in propria ţară.
Bătrănul zămbeşte de sub tămpla aplecată şi ne intinde măna la salut. Mai are două degete, la dreapta. Se aşază incetişor pe canapea, să povestească istoria celor trei degete pierdute hăt! acum 90 de ani. Era in 1916 cănd nemţii ocupaseră Bucureştiul. El trăia in mahalaua Crăngaşilor, avea nouă ani pe atunci, dar işi aduce aminte de fiecare detaliu de parcă ar fi fost ieri.
ACCIDENTUL. Soldaţii nemţi obişnuiau să recruteze mucoşti din ăştia mici pe care ii mai puneau să descarce vagoanele cu alimente pentru ocupanţi. Intr-una din zile, pe cănd abia ieşise din casă, la joacă, aude un "Kinder! Arbeit!"("Copil! Muncă!"). Un soldat neamţ ii chema cu arătătorul. Trei vagoane trebuiau descărcate, o nimica toată, insă de data asta nu era orice fel de marfă. Erau grenade, puşti şi mitraliere. "In vagoanele din scănduri era plin de sănge şi noroi. Noi luam puştile dintr-un tren şi le mutam in altul. Noi, copii, ne-am oprit să facem un foc, că era cam frig pe atunci. Şi unul din noi s-a dus să ia paie din vagoanele cu armament. Le-a aruncat pe foc şi «bum»!" Soldatul s-a dus, l-a pansat şi l-a lăsat in stradă. Părinţii l-au dus la spital şi patru luni a stat internat. Crede totuşi că nemţii se comportau frumos cu romănii. "Ne duceam cănd veneau trenuri cu nemţi răniţi şi ei ne măngăiau pe cap şi ne dădeau «zucker»." A fost o zi cănd s-au revărsat de-a valma nemţii in Capitala copilăriei lui. Işi aduce aminte de cănd incepuseră oamenii să vorbească prima dată despre iminenta venire a nemţilor in Bucureşti şi despre retragerea romănilor in Moldova. Â
Pe strada lui, oamenii nu conteneau să vorbească. Unii dintre ei au plecat din calea "cotropitorilor". "La colţ, in drepta, a doua casă⦠ăia erau moldoveni. O familie instărită intr-o casă mare. Ăia au avut cu ce să se ducă la Iaşi şi au plecat repede, că işi făcuseră nemţii in casa lor sediu de birouri... Noi am stat aicia, ce să facem?!", işi aminteşte moş Gheorghe şi după un oftat ridică deodată arătătorul in tavan: "Regele s-a dus in măna diavoluluiâ¦". Tocmai şi-a adus aminte de tezaurul romănesc, ce luase in acele zile calea Rusiei, şi coboară degetul pentru a aduce lămuriri: "A luat bugetul statului, tezaurul, şi ştii unde l-a dus? La ruşi! Tocmai la ăia şi-o găsit să-l ducă. Cine să-l mai ia de la ăia inapoi?". Răde fără zgomot. "Daâ Băsescu a cerut tezaurul? L-o fi cerut, daâ cine să-l mai asculte? Tezaurul nu mai e. Din ce şi-o făcut ruşii bombele ălea? Cu bani le-o făcut."
FRATELE CĂZUT LA MĂRĂŞEŞTI. Copilăria lui Gheorghe Şoimăreanu a stat sub semnul morţii. Mai intăi s-a dus tatăl. Avea doar trei ani cănd a rămas orfan. Părintele lui a lucrat la CFR pănă in una din zilele lui 1910, cănd o locomotivă a trecut peste el. Mama a rămas să crească singură şase copii, trei băieţi şi trei fete. In 1917 a venit, s-a dus şi fratele mai mare. Ion fusese luat de pe stradă cu arcanuâ şi dus pe front. Nu făcuse nici măcar armata. Fusese inrolat in Regimentul 40 Călugăreni, ajunsese in prima linie cănd a avut loc ofensiva de la Mărăşeşti.
Nu după mult timp, un tănăr străin a sosit la uşa văduvei rămase cu şaşe copii de crescut. A intrat in casă şi a inceput să-i povestească. Era in acelaşi batalion cu Ion, numai că el, inainte de ofensivă, s-a găndit să dezerteze, presimţind măcelul care va urma. Şi i-a zis aşa lui Ion: "Măi Ioane, hai să fugim, că io fug". "Nu fug, stau aici şi o să omor căt pot de mulţi nemţi. Ce au căutat ei aici?" După puţin timp, regimentul lui Ion a fost decimat. El a fost unul din eroii de la Mărăşeşti. "Am plăns toţi, degeaba."
Ajuns la 100 de ani, Gheorghe Şoimăreanu a trăit două războiaie, a prins cinci regimuri politice, a văzut schimbaţi patru regi, patru preşedinţi, şi după tot ce i-a trecut prin faţa ochilor albaştri in toată viaţa lui crede că cea mai cumplită perioadă din ultima sută de ani a Romăniei a fost primul război mondial, "atunci, pe timpuâ nemţilor", cănd germanii au ocupat Capitala. A prins foamete mare pe vremea aceea. Nu se mai găsea păine albă. Se făcea din mălai alterat. "Măncam o dată din aia şi toată noaptea ne scărpinam toţi de măncărime", răde bătrănul. Exista o adevărată bişniţă cu păine. Omul işi aminteşte că pe stradă erau descurcăreţi care, ca nişte ciorditori din zilele noastre de celulare, te acostau pe stradă. Deschideau servieta unde ţineau ca pe cea mai de preţ marfă căteva franzele amărăte. "Cumpăraţi?"
"RĂZBOIUL DE ACUM". Il intrebăm pe moş Gheorghe unde era cănd a inceput al doilea război mondial. "Care, ăsta care a venit acuma?" Aşa numeşte războiul din 1940, "ăsta de acuma", de parcă s-ar fi intămplat săptămăna trecută. Ţine minte şi acum sunetul sirenelor care anunţau atacul aerian al americanilor. Cănd ţipa o dată alarma, lua maşina de cusut a nevestei in braţe şi, cu soţia după el, fugeau in cimitir. Se adăposteau in unul din mormintele nelocuite şi stăteau aşa, in groapă, căte trei ore. Intr-una din zile, de ce s-au temut mai tare de aia nu au scăpat. Avea două case in Bucureşti Gheorghe Şoimăreanu, singura lui avere rămasă de pe urma socrului. Lucra ca şofer la o intreprindere de canalizare din Bucureşti şi, cănd se intorcea de la serviciu intr-o zi ca oricare alta, in faţa ochilor s-a desfăşurat prăpădul. Nici nu şi-a mai recunoscut strada pe care locuia. Pe stănga şi pe dreapta erau maldăre de case distruse. O bombă a căzut pe una din casele lui cu şapte camere şi a făcut-o praf. Suflul exploziei i-a zburat celeilalte acoperişul şi a rămas sub cerul liber.
CERE DAUNE DE 63 DE ANI. Zice că era asigurat deja la o firmă ce avea Percepţia pe Popa Tatu, care imediat după atac i-a evaluat gospodăria la "căteva miliarde". Numai că "m-am luat cu războiul şi am uitat". S-a apucat
să-şi ridice din temelii casa cu şapte camere şi după aceea a venit un cutremur, nu ştie care şi nu ştie cănd. Dar i-a dărămat din nou construcţia. Atunci şi-a adus aminte că trebuia să-şi ia nişte bani de la firma de asigurări. A fost la ei, dar nici in ziua de astăzi nu a văzut nici un ban. Se opreşte omul din povestit şi incearcă să se ridice de pe pat. Parcă depune acelaşi efort ca şi un culturist care ridică o halteră. "Ia să văd eu unde am pus adresa aia!" Se clatină pe picioare, ii vine ameţeala, dar nu se lasă pănă nu găseşte după zece minute o hărtie pe care notase nu se ştie cănd, cu un creion, o adresă: "Ion Ghica nr. 7". "I-am prins eu odată la mine pe nişte tineri. De la firma aia erau sigur, dar golanii şi-au schimbat denumirea acum. Mi-au zis că nu pot să mă despăgubească pentru un bombardament din 1944. Cică nu mai au arhivă, nu ştiu ce şi nu ştiu cum." "Eu i-am zis să se potolească!", ţipă de dincolo nevasta de 95 de ani. Numai că nea Gheorghe nu se lasă. Se va duce el căndva peste ei la sediu. Trebuie să-i dea "hoţii despăgubirea casei care acum 60 de ani fusese bombardată in «războiul ăsta, care a venit acum»".
