În Noaptea de Sânziene zânele coboară pe pământ

Sărbătoare a Naşterii Sfântului Ioan Botezatorul, „Cap de vară”, în calendarul popular, pentru că acum soarele ajunge la apogeu, Sânzienele sau, după regiune, Drăgaica, este celebrată în 24 iunie.

Singura sărbătoare păgână intrată cu nume propriu în calendarul creştin, Sânzienele aduc un altfel de magie, în care minunile îşi găsesc locul lor, în care „zânele” coboară din basme pe pământ. Este o sărbătoare în care creştinismul, credinţele păgâne şi vrăjitoria se împletesc fascinant. Numele, acelaşi cu al parfumatelor flori galben aurii, ce cresc la margini de păduri sau în livezi, i-ar veni, după unii cercetători, de la latinescul „Sancta Diana”, zeiţa vânătorii şi a castităţii.

În noaptea dinaintea zilei de Sânziene, zânele zboară sau umblă pe pământ, cântă şi dau rod plantelor şi fertilitate femeilor căsătorite, păsărilor şi animalelor, puteri de vindecare ierburilor, dacă sunt onorate cum se cuvine. Dacă nu, îi pedepsesc pe oamenii care lucrează de ziua lor, pe cei jură strâmb sau au făcut rău semenilor. Din zâne bune devin atunci surorile Ielelor.

Este noaptea care însufleţeşte satele cu ritualuri rămase de veacuri. Femeile se duc în miez de noapte să culeagă ierburi de leac ce vor servi peste an şi descântecelor bune sau rele. Virtuţile vindecătoare sunt întărite prin ducerea plantelor la biserică pentru a îndepărta puterile zânelor rele ale pădurilor.

Fetele de măritat culeg micile flori galbene, însoţite de muzică şi de chiuiturile flăcăilor, pentru a împleti cununi ce vor apăra gospodăria de forţele malefice şi care aruncate peste casă, dacă se agaţă de coş, le anunţă nunta apropiată. Puse sub pernă, florile de sânziene le ajută să-şi vadă în vis viitorul soţ. Fetele de măritat şi flăcăii se strâng seara în jurul rugurilor aprinse.

A doua zi, fetele ce au participat la datinile din timpul nopţii joacă „Hora Zânzienelor”, purtând, în unele locuri, „Steagul Drăgaicei”, o prăjină ce are în vârf o cruce împodobită cu flori de sânziene, cu pelin şi spice de grâu şi îmbrăcată ca o păpuşă.

Şi tot în această noapte se culege „Apa de stele”, roua din locuri necălcate fiind învestită cu puteri tainice. Orice obiect impregnat cu preţioasa „Apă de Stele” devine un talisman: este de ajuns să-l laşi în seara de dinainte şi să-l iei dimineaţa, înainte de a-l vedea Soarele.

Sânzienele sunt florile cele mai căutate. Cunoscute şi sub numele de „iarba Sfantului Ion”, se crede că au puterea de a alunga diavolii şi duhurile necurate.

Are o stranie poezie această nopţi în care, aşa cum scria Mihail Sadoveanu, „Dumnezeu rânduieşte un răstimp de linişte, când stau în cumpănă toate stihiile şi cerurile cu stelele şi vânturile”, în care timpul este suspendat, iar călătoriile magice devin posibile ca în romanul lui Mircea Eliade.

„Noaptea Sânzienelor,/ Între cer şi pământ…/ Iubite de Lună şi vânt,/ Plutesc peste plaiuri…/ Alaiuri de zâne cântând”.

O „horă” modernă a Sânzienelor într-o lume care, din când în când, mai crede în minuni.

Alte obiceuri şi ritualuri româneşti

În Noaptea de Sânziene se fac focuri în care se aruncă substanţe cu arome puternice, băieţii agită făclii, se strigă şi se cântă din bucium. Localnicii din satul bistriţean Maieru păstrează obiceiul vechi de câteva sute de ani ca, în ajunul sărbătorii de Sânziene, să aprindă focuri prin care sar pentru a se purifica.

Practicile legate de cunună, aprinderea unei torţe de către flăcăi, torţă numită “făclia de Sânziene”, alte caracteristici specifice Sânzienelor, îi îndreptăţesc pe etnologi şi folclorişti să considere această sărbătoare drept una a Soarelui.

La baza acestor ritualuri stau florile galbene numite sânziene ce cresc în poieni şi care sunt culese de fete, în muzica şi chiuiturile flăcăilor, pentru a le împleti apoi în formă de cerc pentru fete şi de cruce pentru băieţi. Cununile se pun în casă, pe porţi, la ferestre, pe şuri, pe stupi şi chiar pe ogoare, în credinţa că ele vor ocroti casa şi gospodăria, vor aduce noroc, sănătate şi belşug.

Fetele îşi aruncă aceste cununi pe un acoperiş, cele care rămân prinse prevestind măritişul apropiat, sau peste vite: dacă nimereşte una tânără, fata se va căsători cu un tânăr, iar dacă i se prinde cununa într-una bătrână, un om în vârstă îi va fi alesul.

Pentru a-şi vedea sortitul, fetele dorm în noaptea de Sânziene cu un bucheţel din aceste flori sub pernă. De asemenea, dacă le poartă în păr sau la sân, fetele, dar şi femeile măritate vor fi mai atrăgătoare şi mai drăgăstoase.

Un alt obicei este alaiul Drăgaicei – cea mai frumoasă şi mai cuminte dintre fetele satului, care colindă alături de alte tinere îmbrăcate în alb. La răscruci, fetele se opresc şi fac o horă cântând. Se mai obişnuieşte şi ca fetele să fie udate de flăcăi, care umblă prin sat din zorii zilei cu flori de sânziene la pălării.

“În alte locuri din țară, sărbătoarea se numește Drăgaică. Câteva fete frumoase se fac Drăgăici. Una dintre ele se îmbracă în mireasă. Ea are puteri deosebite, dă bob grâului, miros florilor… După ce a fost Mireasă-Drăgaică, fata nu se poate căsători timp de trei ani. De trei ani are nevoie să se curețe de forțele luminoase cu care s-a impregnat într-o singură zi!”, scria Irina Nicolau în Ghidul sărbătorilor românești

Tot de Sânziene există un ritual al spălării cu rouă. Roua trebuie adunată în zori de pe plante, în locuri necălcate, pe o pânză albă, stoarsă apoi într-o oală nouă. Bătrânele care se ocupă de asta aduc apoi roua în sat, fără a vorbi pe drum şi evitând să întâlnească pe cineva. Cu această rouă se vor spăla fetele care vor să se mărite repede, dar şi femeile măritate care vor să fie iubite de soţi şi să aibă copii frumoşi şi sănătoşi.

O superstiţie care se referă tot la dragoste spune că îndrăgostiţii care fac împreună baie în râu sau în mare de Sânziene se vor iubi toată viaţa.

„Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…”, scria Mircea Eliade.

“La Sânziene se înjumătăţeşte anul, iar la miezul zilei Soarele joacă pe cer”. E ziua în care vara începe să dea înapoi, iar cucul amuţeşte, căci a cântat neîntrerupt trei luni. În dimineaţa de Sânziene fetele se spală goale în rouă pentru a fi drăgăstoase.

Sânzienele sunt şi o sărbătoare a iubirii, e ziua în care e bine să faci dragoste, căci Sânzienele aduc bucurie şi rod celor care le serbează. La Sânziene păsările se jelesc căci începe vara să dea spre iarnă. Bărbaţii dau flori fetelor, căci de Sânziene, florile şi tot câmpul încep să dea-napoi. Sânziana umblă în această zi, cea mai lungă din an, pe de-asupra pământului, cântă şi dansează, însoţită de zâne tinere fecioare, purtând toate cununi de flori pe cap şi spice de grâu.

În Noaptea de Sânziene înfloreşte şi „iarba-fiarelor”, care va lumina în întuneric ca aurul, iar la răsărit va picura sânge, lăsând urme roşiatice pe pământ. I se mai spune „iarba-tâlharilor”, pentru că hoţii şi haiducii pot deschide orice încuietoare cu ea. Tot atunci se culege „nebunariţa”, cea mai veche plantă folosită în ritualurile magice, folosită de vrăjitoare pentru a putea zbura.

24 iunie e altă sărbătoare compusă din straturi. În funcție de zonă, unul sau altul dintre staturi are rolul principal. În Bucovina, de pildă, Sfântul Ion de Vară se bucură de o ținere specială, fiind identificat cu Sfântul Ioan cel Nou, ale cărui moaște se află la Suceava. Oamenii merg acolo în pelerinaj […] În alte locuri, greutatea sărbătorii este dată de relația cu Sânzienele, niște zâne bune care zboară noaptea prin văzduh.

O lume în care fantasticul, magia domnesc pentru o noapte, cea a solstiţiului de vară, generator de sărbători încărcate încă de o simbolistică specială, mai ales în lumea anglo-saxonă sau în cea nordică.

Atmosfera magică a acestei sărbători păgâne a inspirat creaţii literare remarcabile, dacă ar fi să amintim numai Nopţile de Sânziene de Mihail Sadoveanu, Noaptea de Sânziene, de Mircea Eliade, Jocul Ielelor, de Camil Petrescu, Hora Domniţelor de Radu Stanca… titluri de referinţă ale literaturii române pornite de la simbolistica zânelor despre care se credea că susţin echilibrul lumii, că pot aduce fericirea, dar şi orbirea, pierderea minţii sau chiar moartea celor care le priveau jocul, se prindeau în hora lor sau încercau s-o rupă.