Pentru Domnul Beligan, Caragiale e mereu nou!

Vorbeam data trecută despre volumul „Bohema de altădată”, semnat cu pseudonimul K. Autorul e nostalgic, oftează după copilărie, mai ales după Caragiale. Eu nu pot să vorbesc despre Caragiale fără să îmi aduc aminte despre „toate cele” povestite de Domnul Beligan.

Pentru Domnul Beligan, Caragiale e mereu nou. Dacă îl întrebi: „Ce mai e nou la Teatrul Naţional?”, el răspunde: „Caragiale...”.

Şi câte lucruri nestiute spune. Ca de exemplu : „Ce-ar fi să luăm cafeaua la Paris?”.

„Unul din capitolele cele mai fabuloase ale vieţii lui Caragiale au fost cele legate de moştenirile primite. Tradiţia orală vorbeşte despre cum l-au procopsit rudele sale cu diferite succesiuni pe care el le toca cu dezinvoltură – Moştenirea Momuloaiei – vară primară cu mama sa, a fost o moştenire generoasă, care i-a îngăduit să se mute cu toată familia la Berlin. Era norocos, cert este că de câte ori se afla la ananghie, providenţa îi azvârlea colacul de salvare al unei moşteniri nevisate şi atunci se arată foarte generos cu amicii săi, invitându-i la petreceri care se lungeau nesfârşit de mult. Plata consumaţiei şi-o asuma el, neîngăduind nimănui să contribuie cu ceva la răspunderea financiară a chefului. Zbura ideea că ar fi foarte zgârcit, de fapt era intratabil dacă încercai să-i ceri bani împrumut. Nu dădea bani gheaţă pentru nimic în lume. Ştia el ce ştia. Era foarte rău platnic, ca-n portretul lui Şerban Cioculescu: «Nenea Iancu, om sucit, plin de contradicţii. Rău platnic. Foarte zgârcit şi risipitor. Aici bun să-l pui la rană, aici mai rău decât un câine de stână, demonic în vorbire...»„.

Caragiale adora să stea la masă cu o bere-n faţă şi să se desfăşoare în faţa unui public fascinat de talentul său uluitor de povestitor. Odată, când i-a picat o moştenire neaşteptată, a făcut unul din acele zaiafeturi vestite. Masa a început la prânz şi a ţinut toata ziua şi toată noaptea. Iar dimineaţa, Caragiale lansa o propunere uluitoare: „Ce-ar fi, mă, să luăm cafeaua la Paris?”. Ei bine, într-o oră, paşapoartele au fost gata căci nu era nevoie de viză. Şi au pornit toţi spre gară aşa cum erau, fără bagaje şi dintre amici erau chiar unii fără nici un ban în buzunar. Au pornit cu Orient Express-ul spre Paris, şi a treia zi dimineaţa au coborât în Gara de Est. Ce vremuri! Ce bărbaţi!

În gară, Caragiale a comandat: „Toată lumea la restaurant!” Şi-acolo s-au băut cafele la filtru, cu câteva păhărele de coniac franţuzesc. După care Nenea Iancu s-a ridicat şi a spus: „Gata, şi-acum băieţi, să luăm trenul spre Bucuresti!”, lăsându-i pe toţi cu gura căscată. „Păi nu se poate Iancule! Se poate să fim la Paris şi să nu vedem Parisul? Nu fii hain, să rămânem barem 2-3 zile.” „Mă, să fim înţeleşi. Eu m-am oferit să luăm cafeaua la Paris. Suntem sau nu la Paris? Care nu vine acum cu mine şi vrea să rămână să vadă Parisul, rămâne pe socoteala lui. Eu atâta am promis, atâta doar”. Şi a cumpărat frumos bilete de tren, şi-n 15 minute au plecat spre Bucureşti. Caragiale zâmbea pe sub mustaţă, într-o mare distracţie, cunoştea bine oamenii şi îi plăcea să-i joace pe degete, şi nimeni nu rezista seducătorului.

Da! Avea deseori comportări exagerate, din care nu lipsea cinismul afişat. Ei, ce să-i faci? Aşa era Nenea Iancu „crud până la neomenie, slobod până la ingratitudine, neruşinat până la cinism. Pe Nenea Iancu l-o născut mă-sa cu crepi de cucută. Limba otrăvită”, cum spunea despre el Nichita Stănescu.

Îi mulţumesc Domnului Beligan pentru ne­nu­măratele poveşti spuse, şi care pentru mine au fost o mare universitate.